Ştiai...

Ştiai că toţi îmbătrânim,
Simona...
ne trecem pieile prin storcător,
circumvoluţii ni le netezim,
ne vedem rar, copil, uităm până şi dor
... poate de ne-am clona...

Ştiai că toţi îmbătrânim
Daniela...
e pierdem părul, ce ne-albeşte
o inimă... a tatei; relaxând, privim
şi chip nu se mai potriveşte
... oricât am vrea...

Ştiai că toţi îmbătrânim
Patrick...
ne consumând din buna sănătate
şi tot mai singuri, singuri ne trezim;
cunoaşterea de tată a rămas un nume, date
... c-un asteric...

Ştiai că toţi îmbătrânim
Edy...
ne trăind viaţa de-unul singuratic,
nici timp n-avem când să ne lămurim
de ura de părinte, ce nu-i doar... dramatic
... în loc de-a ne iubi...

Ştiai că toţi îmbătrânim
Eteri...
nereuşind, se pare, alegerea corectă
şi poate nedestăinuind visul intim,
rămas ascuns tardiv de-orice alertă
... ori n-ai regret, frumoasa mea, mai ştiI?...

Ştiai că toţi îmbătrânim
Paula...
nevrednici, peste-poate înşelători,
jucând perfid oricând ne întâlnim
sau veşnic între naştere şi mori...
... Oh, pururea de suflet goală, fosta mea...

Ştiai că toţi îmbătrânim
Nuţica...
neţinând cont că-s frate, acelaşi sânge,
punând avut în loc să ne unim,
fără să şti că sigur Breul plânge
... poate şi Dârla, mama mea, nevasta sa...

Ştiaţi cu toţi că ne murim
iubiţii mei...
şi că-n final, imensul sfânt regret
ce-aş vrea cu toţii ai mei să-l oferim
-toţi ascendenţii timpului de drept-
... să fiţi nemuritori... Da-i numai pentru zei...

Ştiaţi c-o să îmbătrânesc şi eu
un Daniel...
neştiind cu adevărat de-am fost iubit
şi n-am pe cin' să-ntreb, doar Dumnezeu,
dacă cumva am pătimit, am păcălit
... d-aş vrea să ştiţi că m-aţi sacrificat, precum un miel...

Ştiaţi că noi, ce încă mai trăim
simpli urmaşi -rămaşi doar, nume, date,
din dragi părinţi plecaţi să-i venerămsuntem
deja planificaţi un ţintirim
şi n-avem timp să-i mai comemorăm...
ne promovăm pe noi, doar vanitate
... Codaşii lumii, ce-am rămas, o nulitate!?!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 martie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

NOI, TOŢI ÎMBĂTRÂNIM PE ZI CE TRECE(Rubaiat)
Noi, toţi îmbătrânim pe zi ce trece
Şi ne-ndreptăm spre lespedea ce rece,
Bogaţi, săraci, cu toţii deopotrivă
În veşnică tăcere vom petrece.

rubaiat de Ioan Friciu (2020)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânim tăcut

Şi-mbătrânim, îmbătrânim tăcut,
Sperând că o vom lua de la-nceput,
Cu fiecare ceas îmbătrânim
Şi ca un jar în zări ne risipim.

Îmbătrânim cu fiecare ceas
Pe care, să-l trăim, ne-a mai rămas.
Pe cerul nostru nu mai sunt cocori,
Doar noi zburăm cu gândul uneori.

Dar a fi prunc în suflet e un ţel –
Un punct lucind pe-al vieţii carusel.
Chiar dacă-n timpuri ne vom risipi
Pruncul din noi, etern va străluci.

Clepsidra – un hotar de veşnicii
În alte timpuri, iar ne va uni.
Vom fi copii?! Vom fi bătrâni mereu?!
Răspunsu-l ştie numai Dumnezeu.

Ni se deschide-n ceruri un alt drum
Şi-mbătrânim, îmbătrânim de-acum.
Cuminţi pornim spre alte veşnicii
Peste un an, o lună, poate-o zi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căderea din cireşul din Grădină

Îmbătrânim, femeie, şi suntem tot copii,
Împătimiţi de jocul ce se numeşte viaţă,
Şi care va rămâne în urmă-ne, să ştii,
În timp ce noi, grăbito, schimba-ne-vom la faţă.

Îmbătrânim, femeie, şi nu regret decât
Că ne-am jucat ca proştii, în loc să ne iubim;
Te-aş prijoni din visuri în braţe, întrucât
Ne-ntinereşte jocul şi noi îmbătrânim.

Coboară-te din pomul cireşelor ce-ţi plac,
Visând că sub rochiţă te vor privi spontan
Băieţii pentru care simţi fluturi în stomac,
În timp ce, nătărăii, bat mingea pe maidan.

Îmbătrânim, femeie, căzând, precum ţi-am spus,
De sus în jos, tu, floare; eu, ram, de jos în sus.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (12 martie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiai

Îmi cântă buzele a tine
Nici nu ştiam că pot să cânt
Şi notele îmi sunt suspine
Pe portative de cuvânt

Scriu melodii în vers se pare
Mă mir şi eu... tu nu o faci
Cumva ştiai, dar de ce oare
Ai preferat numai să taci?

Ai aşteptat să-nvăţ eu singur
Acorduri... şi să ţi le scriu
Ştiai că nu sunt foarte sigur
Ştiai exact că am să-ţi fiu

Îţi cânt cuvinte la ureche
Chiar dacă pare că recit
Mi-e sufletul a ta pereche
Iubeşte-mă, ne-am regăsit

poezie de Adi Conţu (14 iulie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Trece-ncet la tinereţe,
Repede la bătrâneţe;
Doar când noi îmbătrânim,
Doar atunci îl preţuim.

Cú cât se scurtează aţa,
Cu atât mai dulce-i viaţa;
Cú cât noi îmbătrânim,
Cú-atât timpu-l preţuim.

poezie de George Budoi din Timpul în aforisme, epigrame, poezii, pamflete şi satire (12 noiembrie 2022)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zodiacul

Era un fel de zodiac şi el,
cu zodii multe, multe şi hazlii,
de te-nchinai şi nu puteai să ştii
în care te-ai născut, de unde vii
şi unde eşti în vastul carusel,

Căci nu puteai să-l înţelegi defel:
avea un soi de spiţe pentru ani,
cu umflături ca bâta la ciobani
sau ca turbanele la musulmani,
de îţi părea că anii-s toţi la fel,

Iar pentru luni... cu sutele erau,
aşa că aia de-o ştiai a ta,
chiar de-o fi fost pe-acolo, nu era
sau – cine ştie! – o fi fost şi ea,
dar pusă printre anii ce-o-mpărţeau.

De zile nu mai spun. Ce-oţi crede voi,
că mai ştiai, de-acolo, ziua ta?
N-o mai ştiai şi-oricum nu mai conta
când orice-ai fi ales te bucura
şi te făcea să crezi că eşti de soi.

Ce zodii, Doamne, vesele, pe plac,
cu veşti de parcă-i Raiul pe Pământ,
cu bucurii în fiece cuvânt,
doar zile fără grijă ori spăimânt,
iar eu în toate. Ăsta zodiac!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anul următor

Aş vrea să sufoc toate spusele tale, să le distrug poate cu fiecare gând al meu închis
Să le umilesc în zvonuri necurate,
să le apun în vârstă, în uitare
şi să mi le îngrop apoi în spate...

Le-aş distruge cu puterea dragostei de a uita şi cu negrul viselor naive,
te-aş lăsa să mori cu ele înecat, uitat de viaţă si de doamne...
Te-aş lăsa bătut de vreme în cea mai nemiloasă zi din anul următor...
Ştiai?
Ştiai că vreau să le omor?
Să-ţi distrug vorbele cu toate nopţile în verde,
să fiu eu criminala lor şi să nu-mi pese dacă le doare...
Ştiai?
Ştiai că vreau să le omor?

poezie de Tiana Badea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi îmbătrânim. Dar nu cu aceeaşi viteză.

aforism de Vasile Ghica din În ghearele râsului vol. II (2015)
Adăugat de Vasile Ghica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu te grăbi

Nu te grăbi!
Din zâmbete încă mai răsar oameni,
Ştiai?
Uite cum din bucurii cresc inimi,
Ca florile din lumină,
A primăverii.
Nu te grăbi!
Din mângâieri încă se desenează mâini,
Ştiai?
Uite cum din dor se nasc ochi,
Ca norii din ploaie,
A vieţii...

Nu te grăbi!
Din timp încă mai cresc suflete,
Ştiai?
Uite cum din şoapte se nasc buze,
Ca soarele din curcubeu,
Al vremii...

Nu te grăbi!
Din iubire încă mai sar vieţi,
Ştiai?
Uite cum din tine mă nasc eu,
Ca soarele din umbră,
A visului...

poezie de Gabriela Chişcari (10 mai 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi ar trebui să începem să trăim înainte să îmbătrânim. Teama este stupidă. La fel sunt şi regretele.

citat din Marilyn Monroe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm.

citat celebru din George Bernard Shaw
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Remember

Pe ceruri curg, zadarnic spre-napoi
Azi, picături de vis cu iz tomnatic,
Noi suntem prada timpului din noi
Privim înlăcrimaţi, cu gând apatic.

Curg lacrimi iar din fructul de gutui
Şi a căzut şi bruma tinereţii.
Noi am rămas cu gustul amărui
Ce pavatează anii bătrâneţii.

Mai rătăcim... Aleile-s pustii
Iar fără noi şi băncile-s mai goale...
Ne amintim de când eram copii
Furând în treacăt câte-o sărutare.

Râuri chihlimbării se risipesc
Şi geana zării lăcrimează lin.
Doar pruncii-ascunşi în noi, de-acum trăiesc,
În timp ce noi mereu îmbătrânim.

La tâmple trec ninsori... riduri adânci
Ne stau zălog. Oh, da, îmbătrânim!
(De ce-n adâncul sufletului plângi?!)
"Remember"! Vă-ntrebaţi cât suferim?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de om

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o nevastă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sunt Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un semn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
un copil şi o nevastă care au lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-ncet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătrânim...!?
Îmbătrânim stimată doamnă
Dusă-ia noastră tinereţe,
Cu paşi timizi, mergem prin toamnă
Ce crudă este roata vieţii...

Parcă mai ieri noi ne plimbam
Prin parc, de mână amândoi
Şi din nimic ne bucuram
Nu ne păsa de vânt, de ploi

Mă uit la tine, doamna mea
Şi te văd parcă mai frumoasă
Să te cuprind în braţe aş vrea
De gura lumii, zău nu-mi pasă.

Pe drumul vieţii am înfruntat
Şi rău şi bine, împrenă
Cu capul sus, şi nu plecat
Mereu ţinându-ne de mână.

"""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""""
Îmbătrinim stimate domn
Şi ne uităm tăcuţi în urmă,
Pe umeri noi ani mulţi purtăm
Şi poate mulţi or să ne-o spună...

Dar ce contează a lor părere
Când inima tânără este?
Nu vrea, nu poate să renunţe
Chiar dacă lumea se sfârşeşte...

Şi ştii de ce, stimate domn?
E încă tânără... IUBEŞTE!

Elena Bulancea în Personală
Adăugat de Elena Bulancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lipsă

Te uiţi în jur, toţi au pereche,
Tu c-un copil alături doar,
Zâmbetul gol, rochia veche,
Iar prinţul tău este în bar.

Te simţi pustie, eşti în plus?
Toţi plini de viaţă, tu în vânt,
Adu-ţi aminte ce ţi-am spus,
Drumul ales duce-n pământ...

Ce rost au toate când nu ai
Cu cine sa le-mparţi măcar,
N-o mai făceai dacă ştiai,
Acum să-ncerci e în zadar.

El e departe, nu mai este,
Tu ce-ai ales, nu-ţi e aproape,
Trecutul pare o poveste
Ce-o mai trăieşti jucând din pleoape.

Te rogi mereu la Dumnezeu,
Să ţi-l întoarcă de îndat',
Şi El a vrut dar tu mereu,
Ai închis ochii şi-ai negat.

Ai fost regină, azi pion,
Cumva, ceva ai făcut rău,
Puteai să fii şi tu pe tron,
Alături de regele tău.

Dar ai ales, acesta este,
Omul lipsă-n stânga ta,
Iar tot ce-ai vrut a fi poveste,
Uite că nu a fost aşa.

La cine să găseşti iubirea?
La cine zâmbetul uitat?
El şi-a întors de mult privirea,
Şi nu mai e cum l-ai lăsat.

Îţi spun acest secret să ştii,
Nu te urăşte, nu te vrea,
Dar ştie că puteaţi zâmbi
De-aţi fi rămas alăturea.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de Om

(scris pe patul de spital, aprilie 2018)

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o mamă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sun Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un se4mn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
şi o mamă care a lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-n cet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mî-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume din Lacrimi de pe altarul trupului (aprilie 2018)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce-ai plecat?

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai,
Prin munţii cu păduri de brad,
Oricine-ar fi - femeie sau bărbat -
Potecile te duc spre Iad,
Şi nu, ca-n lumea basmelor, spre Rai?...

De ce-ai plecat
Cu vântu-n părul tău vâlvoi,
Când nici un glas nu te-a chemat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
Potecile sunt încă pline de noroi?...

De ce-ai plecat?...
Tu nu ştiai
Că-n luna mai
E luna primului păcat -
Păcatul care dintr-o glumă
Te prinde-n laţ şi te sugrumă
Şi-apoi te-aruncă-afară-n ploaie,
În lada cu gunoaie?...

Opreşte-te!...
Priveşte-n jurul tău...
Şi dacă nu ţi-ai murdărit
Pantofii de noroi,
Fă-ţi cruce
Şi întoarce-te napoi!...
Fă-ţi cruce
Fiindcă n-ai păcătuit
Decât în vis...
Şi visul s-a sfârşit!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

ÎMBĂTRÂNIM ÎN FIECARE ZI, VIAŢA TRECE ÎN CURÂND
Îmbătrânim în fiecare zi, viaţa trece în curând
Şi cine oare ar putea-o stăvili şi asta până când?
Opriţi de neagra veşnicie, vom fi la capătul de cale,
În care neştiutul hău va şterge al umanităţii gând.

rubaiat de Ioan Friciu (2020)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Românul sărman

Oriunde aţi fi în lumea asta mare
Strigaţi cu toţi, hai, cenzura jos!
N-avem bani pentru...-n buzunare,
Sunt goale, le-am întors de mult pe dos.

Şi de-am găsi o umbră-a unui bou
Nu mi-ar ajunge poate nici de-o pâine
Fiindcă românu-i de mult sărman
Şi- aşa îl ştie o întreagă lume.

Aţi luat mereu, de unde-o să mai luaţi?
Pe care os cei tare or să te bată?
Slugi şi stăpâni de slugi încă mai sunt...
Dar când nu ne mai fi această sloată?

Cum o să cereţi oare socoteala?
Chiar şi oglinzile de teamă-s sparte
Noi vom muri într-un târziu
Dar poate, vom fi-mpreună dincolo de moarte.

Şi-atunci, egali vom recunoaşte vina,
Hai sărăcia, lacrima, durerea,
Voi răutatea, nedreptatea, ura,
Şi lanţul ce n-avem dreptul la speranţa
Şi nu ştiam ce-nseamnă fericirea.

Ne-am trezit deodată singuri...
Penitenciarul nopţii,
Parcă-n presurat cu nouri,
Şi-a ascuns integritatea
Şi de stele şi speranţe m-a lipsit
Şi-ntunecare ne-a sădit de-acum în jur
Doar la fereastra spartă-nchisă
Râde moartea...

Sfidător la noi priveşte şi ne-ntreabă:
Oare nu ştiaţi că din lumină
Întuneric se va face?
Hai în lumea mea de gheaţă,
Îmbrăcaţi la patru ace!
Ce vă pasă că în urmă lacrimi şi dureri lăsaţi
Într-o zi, din lumea voastră de lumini, o să plecaţi
Haideţi voi, o biete umbre, hărăzite doar uitării,
Căci în noaptea vieţii voastre-mi pare că
s-au strâns toţi norii.

Mi-e dor de voi. Aş vrea să pot să scriu
Iubirea nu-n cuvinte şi poeme
Portul vostru parcă este viu
Dar să vă văd precum aş vrea, n-am vreme
Sub streaşina sprâncenelor, în ochi,
Mai străluceşte lacrima durerii
Şi parcă au rămas roua-n piept
Sperând mereu la clipa învierii.

Ninsoarea tâmplelor e-acoperită
De dorul ce vi-l port mereu în gând
Parcă de lume toată-s părăsită
Cât n-am mamă şi tată, pe pământ.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de sacrificiu

Cunosc o fată, ce o ştii şi tu, copil, femeie, dragă mamă...
este frumoasa mea pe veci, doar ea, care mereu mă cheamă
şi alerg oricând s-o mângâi, s-o apăr de primejdii, s-o sărut,
să-i dau iubirea, toată strânsă de când sunt, de când cu neamul sunt născut
şi-o port în flori şi-o ţin pe braţe, praguri s-o trec, că-mi e şi după moarte, ea, femeie...
mi-am împlântat-o în suflet, unic gând, tot ce-oi avea vreodată, unica idee,
c-o ştiu că numai ea mă poate creşte, cu tot ce-am, pe mine şi pe toţi ai mei,
curaţi în simţuri, falnic dedicaţi, toţi curajoşi să-i ţină flacară aprinsă, nişte Prometei,
şi-o oblojesc, că-mi este mamă şi visu-i unic să-i fiu mare,
ei, ce s-a dat cu toată, de ofrandă, cu tot ce-i este, intim are...
iar azi mă închin stând în genunchi şi mă curg lacrimi tot, afară,
că-i ziua ei şi n-am alt dar, să-i dau îndeajuns... Te iubesc Ţară!
Îţi jur în veci, podoaba mea... să-ţi port demn nume... să nu moară!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 decembrie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!