Astăzi nu mai sunt!

Întunericul îmi fură lumina,
strâmbă suflete, urăşte viaţa.
Rădăcini simt cum se zbat pe canale negre
sufletul e-n captura minţii,
gâdurile mi se zbat, se caţără
iar eu,
înverşunat strig cu disperare;
- daţi-mi drumul din închisoarea capului,
nu-mi mai puneţi acolo ideile voastre!

Omule!
ascultă-mă şi pe mine;
- de ce strada se uită urât la mine, goneşte viaţa
iar tălpile îmi ard şi asfaltului prea subţire
îi este frig iarna şi-n primăvară se peticeşte?
Sunt zdrobit, carnea mi-e moartă
boturi uriaşe de maşini îmi ignoră viaţa.

Mă simt un nimic
în ochii bulbucaţi din geamul fumuriu.
Piticul strămb, antebelic, care mi-a furat trecutul şi viitorul
merge mai departe
el se crede Dumnezeu!

Un gând ce moare-ncet, mă ceartă;
- mi-ai rupt durerea
nici pe ea măcar nu o mai am!

Capul îmi are, drept pernă, o bordură,
priveşte cu ochii deschişi, pentru todeauna
cum cerul zboară pe albul păsării albe,
şi printr-un ultim gând, suspină;
- ea a uitat ca să mai soarbă lacrimi din ochii mei.

Intr-un tărziu, o picătură de sânge picură
de pe albul aripii rupte
şi asta a fost ieri, astăzi nu mai sunt.

poezie de Viorel Muha (mai 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo

muntele-i prea verde de timp crescut
albă este pielea ta
o clipă crescută din mine, ciudat
aleargă spre viitor
în mine sunt, nu ştiu, imagini multe văd
sunt un fonograf, gol
plutesc fără greutate şi cânt apăsat, viaţa
strune fiindu-mi cârlionţii tăi
pe-o tamplă uitadu-se la mine
privesc printr-o fereastră, mă simt cadru de film
dincolo, tu te disipezi
poiana ta este verde-albastră pe-un cearceaf alb
lumină în liniştită dimineaţă
singurătatea ierbii înalţă tăcerea spre cer
capul tău întors îmi priveşte însă tristeţea
eşti dincolo de mine, departe
poiana din sufletul tău se uită la mine
nu pot sa ajung acolo, unde nici măcar...
privirea mea nu te poate atinge
am fost un nor prin viaţa ta trecător

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt acolo

nu pot capătul de cuvânt înnodat de timp să-l reţin
nici umbra lui să curgă prea încet pe-un non-destin
numerele se deşiră căzând invers şi descrescător
somnul nu este nici măcar o pistă pentru ca să zbor

caligrafia neagră cu alb înconjoară dimineţi ce zboară
somnul nu-i curs din gene şi nu vreau ca să mă doară
dunga prin uşă-mi crapă o dimineaţă-n zi necunoscută
sarea gândului, aburul amar, îmi este seva mea cea sfântă

nu-mi zgârâia inima, căci deja e negră şi o am grav rănită
nu vreau nici ceaşca cu negru-n alb să-mi stea ca mută
ridic piciorul şi talpa minţii încet păşeşte c-un ochi afară
vreau albul iernii sau cerul tău ce-n gând îmi zboară

strada mă loveşte, o sârmă ruginită lumina ea mi-o strică
o gropă se holbează şi-n oglinda ei, eu sunt albă rătăcită
un tropot surd din urmă aleargă şi-un nas şuierând strănută
deja sunt udă leoarcă şi pe asfalt, nebună, alergă-o turmă

cad pietre desprinse lovite în mine, maşinile mă tot zdrobesc
nu am aer, blocuri negre şi murdare în ochi ele greu lovesc
brusc totul dispare şi într-o lumină veşnică, eu odihnesc
din mine a rămas o idee şi-un gând de-al tău, ce se amăgesc

poezie de Viorel Muha (martie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecaţi! Lăsaţi-ne ţara

Pădurea mi-a fost prima casă, sorţii
Copacii! - trecutul infinit în număr -
prin ei de multe ori, când văd pe cer un vultur
mă regăsesc, pipăind umeda ţărână-a vieţii
Acolo-mi cântă fructul, de sus întors
în jos sămânţă
Acolo! văd răsăritul nostru şi-apoi din el
o nouă existenţă
Acolo...
simt obida şi-n ochi tristeţea
simt trecutul sub umbre îngropat şi viaţa
Acolo încet-n gând înşir pe prispa nopţii
haiducul
găndul
tăcerea
iar noaptea
iarna, trecutul şi cuvântul

Cămpia! - mi-a deschis fereastra zării -
mi-a desluşit lumina şi cerul după ploi
Acolo am simţit depărtarea
râul
drumul
căderea vulturului
curcubeul în mii de culori

Marea mi-a vrăjit mintea, sufletul, gândul
Acolo am primit primul sărut
văntul mi-a mângâiat faţa
lumina ochilor tăi
Acolo! - albul tău l-am privit tresărind -
urma trupului tău din nisip, mi-a simţit apăsarea
zgomotul valului a desăvârşit tăcerea
scoica privirea, iar mintea şi ochii tăi spre cer aţintiţi
uimirea

Casa din câmpie mi-a fost fereală de ploi
de haite de fiare, de ger şi de vânt
Acolo copacul cioplit şi înfipt în pământ
mi-a fost blidul, cana
laviţa, nuielele din salcie puse la împletit
fereastra mi-a fost capul iubitei, privind spre răsărit
valea şi pârâul, trupul meu răsucit
mi-a fost...
cărarea săpată între noi şi ei
între apus şi nevoi
Acolo unde soarele bate-n porţi dimineţi
doar el ne îndemna
viaţă! bine te-am regăsit, ridicaţi-vă şi vă treziţi

Acolo-n pădure şi-n câmpie noi am fost
pruncul născut, bătrânul în toiag aplecat
râul în vale printre pietre călcat
femeia tânără între picioare goale strângând
fierbinţeala iubirii
găndurile naşterii
roşul din asfinţit
cuibul păsării din malul opus
cuib de ape cateodată dus
am fost plecarea, reîntorcerea, greşeala
acum vrem să nu mai fim în vânt
hoţilor, plecaţi şi lăsaţi-ne ţara

poezie de Viorel Muha (mai 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă citesc prin tine

mă ascult pe mine
când cad frunze să-mi acopere paşii trecuţi
când banca sufletului în verdele copacilor
ne păstrează şoaptele
soarele este pus la umbră
lacrima-mi umezeşte secundele
tramvaiul mă zgâlţâie iar geamul lui
îmi tremură fruntea a rece
mi-e frig în suflet, haine de iubire nu mai am

nu mai ştiu de-i toamnă sau primăvară
un geam de undeva se uită la mine
din dosul lui mă priveşte, poate viitorul
de unde să mă ia!
trecutul suspină cu mine
babuţa se uită la mine speriată
am şireturile desfăcute a viaţă, nu piedică-mi sunt ele
chiar dacă am dat pentru ele doar doi lei

mă cos la maşina hazardului, vreau linie dreaptă
chiar dacă drumul îmi este strâmb
număr găurile cu secunde acoperite
să nu rămân dezbrăcat
tu ai scris vesuri cu mine pe singurul tău eu
de multe ori mă citesc prin tine

poezie de Viorel Muha (mai 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amiază de vară

Trece soarele prin mine ca prin geam.
Ce mai sunt? Ce mai am?
Ce-am rămas?
Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas.

Câte veacuri oare au trecut
De când stau în soare fără gând?
Oare-s eu acela de la început
Ce-a rămas aicea, ezitând?

Sau lumina asta de la soare,
Scânteind în ochi ca pe izvoare,
Mă petrece înspre negre locuri,
Desfăcând în clipe albe veacuri.

Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii,
Eu cu ochii-abia deschişi, ca huhurezii,
Văd cum timpul stă pe loc de mult
Şi ca pe un vuiet depărtat l-ascult.

Viaţa dormitează germinând,
Şi o simt în jur, universală,
Într-o nesfârşită oboseală
Şi-n absenţa ultimului gând.

Şi rămân şi eu uitat de toate
Şi de mine însumi tot, uitat,
Rar clipind, cu capul aplecat,
Ca oricare altă vietate.

poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu-mi mai fie sete mâine

Prin noi trecutul trece gol şi absurd,
am devenit biserici fără sfinţi.
Nu mai avem icoane pe chipuri,
sufletul ne-a denunţat.
Oasele ne străpung pielea gândirii,
arsă,
avortăm ce-am fost şi ne punem drept satane pe cruce.
Am devenit noroi, plini de dorinţe, vrem numai bani,
nu mai suntem capabili să fim, nici măcar un ieri,
să fim un şubred ruginit sau un ceas de remuşcare,
în închisoarea vieţii noastre.
Ne este foame mereu, ne mâncăm propria carne,
fiul nu mai este pentru noi nici măcar durerea neputinţei,
mi-am fracturat un picior al minţii ieri,
mâna o mai am încă-n atele.
Mănânc şchiop şi merg fără mâini,
aşa am ajuns într-un astăzi
să colectez picături de sânge, să nu-mi fie sete mâine.

poezie de Viorel Muha (mai 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu

pereţi întunecaţi
în patru colţuri, mă împart
cu palme ating ce nu pot vedea
caut în ei sunete trecute
cobor, căci au fost dărâmaţi
de privirile mele
caut orizonturi în praful rămas
degeaba mă zbat
a fost încăperea mea, numai a mea
în mine sunt pereţii mei
şi vreau să mă ating, pe mine
mâinile se întind în van
prin zbatere zadarnică, căutând
păiajenul din colţ uitat
uscat de vremea trecută
îmi amintesc ce nu sunt astăzi
ţesătura lui este peste ochii mei
o plasă veche, îmbătrânită
de pleoape strivită
lovesc pereţii mei
dar ei nu mai există
a rămas doar întunericul din mine
ce palidă lumină întinde
spre tunelul luminii albe

poezie de Viorel Muha (1997)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Viaţa asta (a mea) pare un fulger în infinitul ce va urma,
O cruce plină de spini la căpătâi, cruce a ta, Eu pironit pe ea,
Timpul nici nu mai curge, doar sânge dintr-un trup golit de tine,
Pământul, doar pământul mai mă ţine legat de ziua de mâine!

Chipul tău, icoană pictată în sufletul meu fără de culoare,
Mă închin la ea, durerea mea în dimineaţa ce refuză a mă părăsi,
O lacrimă îmi arde printre pleoape, îmi bate în clipe cât în nenumărate vieţi,
Refuzi să pleci, refuz să plec, ne-am pierdut orizontul şi locul de întâlnire!

Cu greu mă îndrept spre ziua de mâine, cu greu ridic privirea fără tine,
Îmi pare a păcat, mă zbat între clipele ce vor urma,
Încă mai doare urma ta, încă mai curge lacrima arzând totul în calea sa,
Încă mă simt cerşind, un cerşetor condamnat la temniţă grea!

E atâta greu în umbra ta, nici soarele nu obturează strălucirea ta,
Nici verdele de primăvară nu anulează verdele din ochii tăi,
E atâta Soare, atât de primăvară, în mine e doar toamnă,
Toamna ce precede încă o iarnă, încă o zăpadă ce mă îneacă!

Mă înec în lacrimi, în regrete, în umilinţa dorinţei de a-mi fi,
Mi-e sufletul umil, de umilinţă plin, mi-e ruga fără de auz,
Mi-e glasul tot mai slab, se pierde în depărtări de timp,
Mi-e timpul tot mai nul, o zbatere într-un ceas de disperare!

Mi-e teamă, teama de a nu mai fi nici Om, mi-e greu, mi-e sufletul pământ,
Paşii îmi rătăcesc în urma ta, mă simt pierdut fără iubirea ta,
Mi-e teamă chiar şi de cuvânt, cuvântul tău un trăznet în amurg,
Îmi eşti un fulger de o clipă, îmi eşti o picătură între vieţi!

Mă dezarmezi, mă dezgoleşti chiar şi de ultima clipă,
Mă arunci în infinit fără de vină, mă condamni la nemurire,
Mi-e teamă cum nu mi-a fost vreodată, deja mă simt fără de mine,
Deja am trecut în altă lume, deja mă rup de timp dar nu şi de tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atingeţi-vă clipa

trosnetul se aude şi-un bolovan ţărâna-n frunze-ndeasă
culmea dealului prin copaci cerul apasă
inima-mi bate şi mă doare, urcuşul frigului mă arde-n oase
pădurea încet primeşte urma mea ce trece
bat clopote-n urechile mele
o Doamne!
stau şi strig la soare
nu-mi mărgini privirea, nu te duce-n orizontul rece

pun palma pe copacul înalt şi frunzele lui freamătă
vorbesc între ele şi spre pământ se-îndreaptă
plâng zborul lor, şoptesc că nu vor să fie moarte
nu vor să uite roşul ruginiu din ochii noştri
nu vor să fie noapte

printre crengi ne caută şi printr-un ultim gând ne spun
ascultaţi copacul vieţii, dorinţa lui din gând
căutaţi în albastru stelei, în cerul nopţii vara
simţiţi albul zilei, scânteia de lumină, fulgul iarna
simţiţi în sunet glasul trecerii, uniţi-vă cărarea
fiţi unu-n altul vara şi dăruiţi iar viaţa

puneţi-vă împreună trupul, inima şi sufletul
fiţi pe lume, prin iubire, gândul
atingeţi-vă clipa şi nu uitaţi că-i toamnă!

poezie de Viorel Muha (octombrie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt o clipă...

ochii tăi nu mă văd
nu mai sunt
o clipă
de timp pierdută
cineva m-a aruncat în lume
o simplă clipă
care nu trebuie nimănui
când mă vezi mă arunci
un bobârnac şi gata
m-am dus
am fost oare dată ţie?
eu cu sufletul meu
transformat în clipa
nici măcar colorată
doar simplă şi incoloră
nu spun nimănui nimic
nici măcar o clipă
iar în final tu sufli
în timp să mă duc
departe
gata ai scăpat de mine
de inutila clipă
care nu are ce căuta
în viaţa ta!

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea iubirii

ascultă-mă!
atunci când norii nu vor mai fi
şi ochii tăi nu vor mai clădi cerul cu mine
iar pădurea va plânge toamne în gândurile tale
voi spune: mai aşteaptă-mă

dacă vei şti că am oprit în nopţi şoapte
şi încă vântul va bate în geamul tău
să ştii că le-am sculptat, pe chipul lunii
cu lacrimi
ca să-ţi vegheze visele nopţii

dacă pădurea va aşterne paşii mei
în iarnă, cu frunze de toamnă
şi-n primăvară mugurii vor răsări-n flori
iar vântul va tremura crengi pustii
să-ncerci să mă uiţi
căci este prea târziu, iar lăstarele ierbii crude
vor sorbi lumina vieţii mele
plângând cu lacrimi de rouă

iar
când îţi vor dispărea şi ultimile gânduri
să nu regreţi, să mă alungi
căci nu voi mai fi, nici măcar
amintire
şi te rog, dacă vrei
pune pentru o zi o ramă-n fereastră cu mine
şi lasă liberă pasărea să plece, pasărea iubirii

poezie de Viorel Muha (februarie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă gândesc la nimic. Da, măi. Simt totul de trăsneşte!

o să fii pe deplin fericit
mi-a spus viaţa
dar prima dată o să-ţi rup oasele
ca sā devii puternic
pe urmă inima să simţi
toţi dumnezeii
dement de vii ai iubirii

sentimentele vin sau sunt
acolo mereu
numai oamenii pleacă şi sunt
mereu prea departe de tine

doar oamenii tac cu obstinaţie
chiar din ambiţie
aşa
ca să îţi minimalizeze apropierea

iată motivul pentru care se vine
se simte
da se simte
şi nu se mai pleacă niciodată

tot ce pleacă nu pleacă din iubire
tot ce tace nu tace din inimă
de fapt dezertează silenţios
în utilitarisme nenoricite

da omule te-am învăţat
să gândeşti ca mine
te-am simţit că simţi ca mine
dar niciodată n-o să-ţi dea
nimeni puterea şi bucuria
să iubeşti ca mine

pentru că
mie viaţa mi-a rupt oasele
mie mi-a sfâşiat inima
şi eu sunt ultimul
din specia mea
de mattador dement iubit
de cel mai animalic dumnezeu

poezie de George G. Asztalos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

IluziiI (cr)ude

Simt că te simţi cam vinovată
Faţă de mine, draga mea,
La vorbă şi la chip schimbată...
Şi simt că simţi că n-ai mai vrea...

Te rog să nu mai stai plouată,
Spunându-mi că sunt vinovat,
Dezbracă-te de mine toată
Şi pune-mi ochii la uscat...

Lăsându-mă să mă înfrupt
Din ochii tăi înlăcrimaţi,
Îmbracă-mă pe dedesupt
Apoi, să nu-i mai văd plouaţi...

Căci ochii sunt nevinovaţi
De tot ce între noi s-a rupt,
Şi mor încet, evaporaţi
Sub cerul dizolvat şi supt...

Simţindu-ne că ne simţim
Prea (cr)uzi în ei să ne privim...

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (20 martie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu

Inchid ochii si nu-mi vine sa cred,
Ca esti asa departe, mi-e frica sa te pierd.
Atunci cand eram in bratele tale,
simteam ca pe-ntuneric soarele strabate
si ca ne-nconjoara stele stralucitoare.

Fericirea mea nu cunostea hotare,
si acum simt, ca te iubesc Dragoste.
Fara Tine sunt pierduta
Nu gasesc calea luminoasa,
tine-ma de mana
ca fara Tine-s oarba!

Daca esti cu mine, nimic nu conteaza,
doar ochii tai prin care vad o alta viata,
alaturi de Tine, mereu langa Tine,
vorbind despre Tine, visand despre Tine.

Fara Tine zilele sunt negre,
dar speranta imi da putere.
Vreau sa simt dragostea ta,
pe care o vecie nu voi uita.

Vezi ca mana-mi tremura,
cum iti aud glasul.
O liniste imensa ma cuprinde,
si-ti simt sufletul acum, langa mine.

Auzi glasul meu pe Tine te cheama,
cum mama natura o cheama pe primavara.
Mi-e sete, simt ca buzele tale-s aproape,
dar Tu... Tu esti prea departe!!!!!!

Dar stiu un singur lucru,
Ne iubim Dragoste,
Si nimeni, nimic,
numai Moartea ne va desparte!

poezie de Adela Farcas din revista Liceului Al. Papiu Ilarian (2002)
Adăugat de Adela Farcas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere

am strâns gheaţa de pe chipul iernii
şi-am aruncat-o
înapoi
spre un Decembrie
timp proscris
simt durerea nopţii cum mă strânge
în cleşte, încă o zi
încă un ieri

o fereastră din mine a rămas lumină
întoarsă spre cer
astăzi norii picură aşchii, prea subţiri
ca trupul să-mi mai poată simţi
amintirea îngropată în zidul tăcerii

privesc cum cad secundele şi pictează timpul
înspre trecut, cu mine
nu mai sunt nici măcar iarna să-ngheţ
la capătul unui drum închis
pe câmp aleargă vântul, strigând a pustiu

poezie de Viorel Muha (februarie 2013)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

...în alb

mi-ai lăsat inima închisă ochi
în albul în care
nu se pot picta respiraţii
sub pleoape, oarbă
îmi arunc pământ alb
peste moarte

tu ai culori şi-n lacrimi

punctele de suspensie
exprimă orbirea cuvântului în
orice poet...
există un fel de alb
în care culorile la fel de albe
încătuşează ochii

în pântece albe
nu se nasc sunete vii
am adunat anomalii
din amândoi
într-un singur fluture alb
pe care primăvara îl rupe în
jumătate cu lunile prea încărcate
de flori
înainte să-şi întindă subţire
respiraţia

nu se pictează pe pânza albă
viaţa întreruptă în luminile ude
nu o pot aprinde privirea
a căzut dincolo de respiraţie
păsări albe se rup din mine
şi mă împart mai mult
decât ploile se împart
în picături...

poezie de Andreea Pânzariu
Adăugat de Andreea.Geea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din turistul care-am fost

Ieri cutreieram pământul
în patru punte cardinale.
Mă-întreceam în zbor cu vântul
până departe în zare.
Astăzi nu mai sunt în stare
nici măcar un pas să fac.
Speranţa în mine moare,
viaţa nu-mi mai e pe plac.
Rău mă dor picioarele.
Nici pe-afară nu mai ies.
Foarte rar văd soarele.
Gânduri multe, nu mai ţes.
Din turistul care-am fost,
azi n-a mai rămas nimic.
În lume nu mai am rost,
din pat nu mă mai ridic.
Singura mea bucurie
e că... picioarele mă ajută,
în lunga călătorie
către lumea neştiută.
Acolo nimic nu doare.
Nici inimă, nici picioare,
Nimic nu te împiedică.
Viaţa este veşnică.

poezie de Dumitru Delcă (10 octombrie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună dimineaţa, iarnă

Bună dimineaţa, iarnă,
Ai sosit în viaţa mea...
Mi-este tot mai frig în suflet,
Cum nu am visat cândva.

Părul mi-ai împodobit cu albul
Anii mei i-ai drămuit,
Ai purtat cu tine visul...
Ce-l aveam, spre infinit.

Mi-ai dat frig, mi-ai dat tristeţe,
Mi-ai dat lacrimi pe obraji.
Mi-ai luat în grabă totul
Şi puţinul ce-l aveam.

Ninge azi la mine-n suflet
Visul meu e tot pustiu,
Tot ce am pierdut în viaţa...
Ingropat-am, nici nu ştiu...

Tu, de mine stai departe,
Lasă-mi doar un colţisor.
Viaţă dă-mi un strop de soare,
Nu vreau astăzi nici un nor.

Îmi las lacrima să cadă,
Peste iernile trecute...
Port în suflet doruri multe
Peste amintiri, mai plâng.

Viaţa un calvar îmi este
Visul îngropat în noapte.
Amintirea, mi-e pustie,
Doar în piept, inima bate.

poezie de Maria Nedelcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plansul unui ciob de lut...

Trupul mi-e tăiat în două,
mi-este smuls şi dus departe.
Mi-a ramas doar jumătatea,
care este-acum pe moarte.
Smulsă-i carnea de pe mine;
nici măcar nu curge sânge,
Numai sufletul se zbate
şi cu lacrimi grele, plânge.
Cum să-mi înţeleg destinul,
cum să cred că-mi va fi bine,
Cînd din tot ce-a fost odată,
sunt doar lacrimi şi suspine?
Cum să mai privesc în mine,
dacă-n jur e totul gol,
Seara când merg la culcare...
dimineaţa când mă scol...?
Şi-n zadar întind eu mâna;
nu e nimeni s-o atingă,
Numai credinciosu-mi câine,
e alături să o lingă.
Să te smulg bătând, din mine,
inimă, să te sfâşii,
Ca să-mi pot trăi tot restul
zilelor reci şi pustii!
Ce mai sunt, fără de tine,
ce mi-a mai rămas întreg?
Care gând şi care faptă,
mă va face să-nţeleg?
Acum sunt un ol de jale,
ce de lacrimi e umplut;
Glas de chin şi disperare,
înălţat din ciob de lut.
Doamne, de mi-e asta soarta,
putregai dacă am fost,
Şi-am trăit un sfert de secol
doar o viaţă fără rost,
Doamne, ia-mi azi lutu-n mână
şi frământă-l cu putere,
Ca să vărs şuvoi de lacrimi
şi o mare de durere.
Lasa-mă să plâng de-a pururi
şi tot nu va fi destul.
Lutul... cere multe lacrimi,
până când va fi sătul!

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!