Arheologie

M-am oprit deodată în faţa unei coli albe,
Rătăcit ca un explorator,
La Pol.
Rămasese înfipt în peniţă un cuvânt.
Cred că destul de adânc
Căci începuseră deja să cadă
Picături de litere negre pe coală.
Si parca se zbatea spunând
De ce?
De ce nu-ţi mai ajung?
De ce încerci să mă amesteci?
Sa mă frămânţi, ca într-un aluat,
Cu alt cuvânt?
In curând, nu voi mai însemna nimic
De unul singur, aşa cum sunt.
Nu vezi? Am ajuns ca nişte caramizi
Zidite, rand pe rand.
Ne faceţi să părem aşa deşarte,
Încât mai mare va fi zidul ce deja vă desparte.
Mâna mi-a cazut obosită şi mă gândeam,
Cum ar fi fost, dacă arheolog de cuvinte mă făceam?
Sa sap in zid,
Până la gânguritul lui Adam.

poezie de Daniel Uritu (decembrie 2010)
Adăugat de Daniel Uritu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulgii cădeau tot mai mari şi mai mari, până au ajuns cât nişte găini albe; au sărit deodată într-o parte, sania cea mare s-a oprit şi cel care o mâna s-a ridicat. Blana şi căciula erau de omăt; în faţa lui Karl stătea acum o cucoană înaltă şi mlădioasă, strălucitor de albă; era Crăiasa Zăpezii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

cuvânt

Cuvintele sunt lentile pentru focalizarea minţii.

definiţie clasică de Ayn Rand
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l ştiam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea

şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire

mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul
şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă

am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
şi tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a şters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat

ne făcea semne să-l urmăm

şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălţăminte
fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur vis

A fost o zi când norii de furtună
şi-au stins mânia-n sobrul sfat ceresc
şi ne-au privit ţinându-ne de mână,
plutind pe norii albi de te-iubesc.

Ar fi pierit şi ultima lucire
din apele-ncărcate de apus
de nu mi-ai fi zâmbit, cu o privire
ce zori de fericire mi-a adus.

Era o nouă, lină-alunecare
a unei pene albe pe un scris
ce apărea cu litere pe care
le mai văzusem într-un singur vis.

A fost un vis de noapte, vis de zi?
L-am şi avut, ori sper că va veni?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu un cuvânt

"A fost atâta chiu şi cânt,
Cum nu s-a pomenit cuvânt",
Dar câţi martiri pentr-un cuvânt?
Ce guri ar mai fi mute?
Au cuvintele şi umbre.
Cuvântul – fruct oprit.
Cuvinte – păsări trecătoare.
Cuvântul e ca orbul, nu ştie unde nimereşte.
Un pumn de aur în cuvânt.
I-a fost dat cuvântului să fie scris.
De cuvinte nu te speli.
Există cuvinte ca nodul gordian.
Bate cuvântul în piuă, tot degeaba.
Cuvântul deschide, cuvântul închide.
Cad fără şir cuvinte, necunoscute, omeneşti.
Cuvântul nu simte nici durere, nici milă.
Cuvântul se citeşte lângă lampa amintirilor.
A bon entendeur, salut!

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost destul

A fost destul, dar tu nu ştii, ce-ar însemna să fii sătul
Şi nici cum e să poţi iubi, vreodată, cum iubeşti acum.
Ştiu, eşti mereu un extremist – prea mult sau prea puţin. Deloc,
Nu-ţi e pe plac că doar exist şi-un act din viaţa ta îl joc.
Eşti "speriat şi imatur", imprevizibil, sincer, cast,
Însă nimic nu e destul, chiar dacă totul ţi-a rămas.
Înghesuită-ntr-un bagaj, e spaima sufletului tău
Şi plec cu dânsa la oraş şi-am s-o arunc într-un pârău.
Şi-ţi las în grijă viaţa mea, iubirea, gândul cel mai pur,
Dar n-ai să mă mai poţi avea, căci ştii că m-ai avut destul.
Întotdeauna, de copil, te ştiu profund nemulţumit.
Oh, nu-ţi ajunge doar un pic. Şi vrei mai mult, nu doar nimic.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta e foarte tânără. Mi se părea mie, dar nu credeam că-i chiar atât de tânără.
Lucian: Avea 38 de ani când am plecat noi.
Lia: Ca să vezi... Mama mea e cu un an mai mare decât dânsa, ea avea 39 de ani atunci. Iar eu credeam mereu că ea era prea tânără când s-a căsătorit, dar ea împlinise deja 18 ani atunci. Şi avea 19 când am venit eu pe lume.
Lucian: Şi dânsa era destul de tânără. Gândeşte-te că blonda avea aproape 19 ani când am părăsit Terra. Iar campionul, 18.
Lia: Aşa e, ai dreptate.
Lucian: Şi uită-te la mine! Am aproape 28 de ani acum şi nu numai că nu am un copil sau o soţie, dar nici măcar o iubită sau cel puţin, o prietenă apropiată. Iar ea, mama, când avea 28 de ani, eu aveam deja 11. Eram destul de mărişor şi-i făceam o groază de belele. Mari de tot, nu glumă!
Lia: Deci, nu erai prea cuminţel.
Lucian: Cuminţel, eu?! Glumeşti, nu?! Nu cunoşteam sensul acestui cuvânt. Însă eu nu mi-am dorit niciodată să mă căsătoresc atât de devreme, ca ea. Şi cred că încă nu sunt prea bătrân.
Lia: Păi, sigur nu eşti.
Lucian: Acum nu. Nu încă. Însă când vom ajunge înapoi, pe Terra, da! Voi avea cel puţin 34, dacă vom reuşi să ajungem la timp. Mi se pare destul de mult.
Lia: Nu-i chiar atât de mult; cel puţin, cu siguranţă, nu vei fi deloc bătrân!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un singur cuvânt

Am obosit de aşteptări
trădându-mi timpul
tăcerile,
sunt tot mai multe
şi primăveri fără număr
au trecut
aştern cuvinte
pe hârtie,
dorul tău îl prind în vers
e iarnă iar,
cad fulgi de stele
sub cerul mereu
albastru
nu pot desface
drumurile tale,
mai cred în clipa din noi
eşti acolo...
la capătul de cer
din inima mea.
Te închid într-un
singur cuvânt
format din două jumătăţi.

poezie de Maria Ciobotariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt cuvânt şi libertate

Eu sunt cuvânt şi libertate,
Aş dori să ştiu ce univers tainic află albinele în fiecare floare,
Aud glasul fiecărei frunze, din mugur până ce e modelată în cuptor,
Văd roua ce botează în zori firele de iarbă,
Vreau să urc muntele pentru a atinge stelele,
Eu sunt cuvânt şi libertate.

Mă prefac în apă şi foc,
Simt ce mă mistui bucată cu bucată,
Ating florile de colţ ascunse pe stânci,
Mă îngrijorează plânsul vântului dinaintea furtunii,
Plâng, căci văd atâta durere în jur nerezolvată,
Eu sunt cuvânt şi libertate.

Ştiu că eternitatea există,
Spun că poţi gusta Absolutul,
Visez să gust taina apei vieţii,
Mă străduiesc să fac cununi de cuvinte,
Sper că toate vor gusta dulceaţa nemuririi,
Eu sunt cuvânt şi libertate.

M-am decoperit pe mine prin cuvânt,
Am luat cuvintele şi le-am legat într-un joc ce a devenit carte,
Am simţit că doar cuvintele fac iarba să crească,
Am aflat taina stropilor de rouă de pe aripile cuvintelor,
M-am împărtăşit cu verdeţa lor tainică zburând spre infinit,
Eu sunt cuvânt şi libertate.

poezie de Ana-Cristina Popescu din Din tiparniţele presei / 2019 / Editura InfoRapArt (2019)
Adăugat de Ana-Cristina Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Invers

Aş vrea să scriu cu mâna stângă
şi de la dreapta începând,
ca în arabă...
ar fi ca o reînnoire, cu plecarea-n viitor,
ce se prezumă că l-aş şti deja,
mi s-ar întoarce tot romanul vieţii, de la coperta de sfârşit,
căci aş începe cu succesul
sau eşecul,
dar cel puţin aş şti de la început sfârşitul,
însă nu al altora, scrisuri deja, bibliotecă...
al meu, ce încă nu l-am încheiat,
nescrisul chiar,
inversul...
versul, după cum se pare, fiind un deja prea banal...
până la necultural.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (24 aprilie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul vieţii

M-am ridicat când am căzut,
Am pierdut tot ce am avut,
Am plans crezand ca maine pier,
Plangand m-am trezit in cer.

M-ai chemat la tine cinci minute,
Mi-ai aratat frumusetile tacute
Ai spus: viata-i dura pe Pamant!
De aici vin sfintii rand pe rand.

M-ai intors acas' la mine-n lume
Sa lupt cu grele, lupt cu bune,
Sa inteleg cat, cum putem cere,
Si cum prin pacate, platim durere.

Si daca mai plang sau mai oftez
Este ca acuma pot sa cred,
Ca-n viata nimic nu ai cand ceri
Ci atunci cand, incetezi sa speri.

poezie de Amelia Florentina Glava
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă nu aţi avea nici o grijă financiară şi aţi dispune de toţi banii din lume, ce aţi face? Dacă răspunsul afirmă că aţi continua să faceţi exact ceea ce faceţi acum, înseamnă că vă aflaţi deja în plină dharma, că sunteţi pasionat de ceea ce faceţi, deci vă manifestaţi deja talentul unic.

Deepak Chopra în Cele şapte legi spirituale ale succesului
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost educaţi amândoi – atât eu, cât şi tu – să nu cumva să greşim. Am fost recompensaţi când făceam ceva corect (după nişte reguli ale altora) şi am fost pedepsiţi când făceam ceva greşit (iar după standardele altora). Aşa că am învăţat să mă feresc de greşeală, iar greşeala a devenit mai importantă decât reuşita. Frica de a nu greşi a ajuns să îmi ghideze acţiunile. Dar nu mai făceam nimic din ceea ce era nou, nimic din ceea ce era diferit, pentru că riscam să greşesc. Când trebuie să iau o decizie, o amân ca nu cumva să greşesc şi să iau o decizie proastă. Acest tip de amânare al deciziilor apare din cauza fricii de greşeală. Am fost aşa de programaţi din copilărie să nu cumva să greşim, să ne gândim la greşelile noastre ca la nişte limite, ca la nişte handicapuri, încât acum am ajuns să ne oprim din drum de teama greşelii. Greşeala e cea mai bună cale sa înveţi şi să schimbi ceva în viaţa ta. Dacă nu îţi dai voie să faci greşeli, nu progresezi – rămâi exact acolo unde erai şi ieri.

citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt acum, cuvânt!

Citeşte-mă, deschide-mă filă după filă
nu sări un rând
sunt eu acolo scrisă
crede-mă, sunt scrisă în cuvânt
seara târziu, în noapte
de nu mă mai găseşti, deschide o pagină de carte
şi ia, filă după filă, cu grijă tare, totul, de la început
nimic acum nu poate să ne mai despartă
căci eu nu mai sunt, decât cuvânt
acolo împreună, ne vom citi noi viaţa
tu pe pământ, iar eu... un zâmbet, zburând în vânt
prin primăvara care te răscoleşte, aminteşte-ţi
ultimul meu cuvânt
Dimineaţa! pune doua ceşti pe masa albă
cafeaua pune-o cu zâmbet, cu mine-n gând
şi... îndulceşte-o, gândeşte-te că încă sunt
sunt pe cealaltă parte, acolo undeva, priveşte-mă, te aştept!
şi nu uita că până atuncea
chiar dacă eşti singur, că eu încă pentru tine
sunt cuvânt!

poezie de Viorel Muha (iulie 2010)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Autobiografie

Nu-mi căutaţi în timpuri rădăcini
Şi nici vre-un rang să-mi aşezaţi povară,
Căci nu-mi cunosc nici rude, nici vecini,
Eu m-am născut aici a doua oară.

Doar el, cuvântul, îmi cunoaşte mersul,
Vorbeşte-i blând şi-ascultă-l cu răbdare;
Povestea mea o ştie numai versul,
E-atât de mic şi totuşi mult prea mare.

Mi-am rătăcit destinul în cuvinte
Şi le-am întors cuvânt după cuvânt;
Îmi răscolesc aducerile-aminte,
Dar n-am să ştiu vreodată cine sunt.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul

Încerc mereu să ţin cu timpul pasul
Deşi sunt conştient că este -n van
Am încercat să-l imblânzesc cu ceasul
Dar e-n zadar, căci timpul mi-e duşman.

Dacă te-aştept şi eşti aşa departe
Mă uit la ceas şi ora imi pare an
Şi clipele se scurg încet, deşarte
Sunt trist si timpul parcă mi-e duşman

Şi de eşti lângă mine, întinşi pe spate
Într-un frumos şi verde de grâu lan,
Clipele-s stol de păsări alungate
Si timpu-i vânător şi iaraşi mi-e duşman

Dar cred că în sfârşit va fi dreptate
Am să te-nving necruţător duşman
Prin amintiri şi prin eternitate
Căci timpule eşti numai pământean.

poezie de Daniel Uritu (noiembrie 2010)
Adăugat de Daniel Uritu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Transoceanie

Imensitate de apă ce există mereu, de un ieri,
o străbat din centru cred şi
nu există direcţii, sau ar fi
dar sunt şterse de valuri sau vânturi
ce nu duc nicăieri,
mă vântur,
e un dute-vino, doar câteodată mă bucur
c-ajung pe o creastă, dar nu se vede nimic
că sunt orbit
de spumă şi sunt aşa mic...
şi sunt mulţi alţii, mulţi, mulţi
într-un păienjeniş, fiecare c-un val
al lui, unii trăsniţi de fulgere...
şi niciunul n-ajunge la mal,
că nu există mal, nici amonte, aval
şi plouă
cu picături ca nişte mici ouă,
cu picături ca o rouă
ce acoperă apa, purtate pe valuri,
bătute de vânt,
fără nicio direcţie, căci n-au de ce să se lovească,
nu-s maluri...
sunt eu, nu mai sunt...
doar se mai înalţă un abur într-o imensitate de puf alb sau gri, nori
tăcuţi
până când tună
şi fulgeră... poate o fi vreo furtună?...
... s-a-ntâmplat de câteva ori!
Este-o mare de lume nebună, nebună, nebună...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 februarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O sticlă cu vin şi un cort

A fost o poveste ciudată,
ce încă-mi provoacă fiori,
şi-aş vrea s-o văd continuată
când noaptea se pierde în zori.

E-un farmec aparte în noapte,
când focul te-nvăluie-n fum,
şi vezi, dintre stele, doar şapte
ce parcă te-ndeamnă la drum.

Nu-ţi trebuie mult: o pădure,
un cort şi o sticlă cu vin,
chibrituri, o mică secure,
şi-un cer plin de stele, senin.

Povestea e-n tine şi-aşteaptă
s-o chemi, s-o doreşti, s-o asculţi,
să treacă din minte în şoaptă
prin aburi ce-aleargă desculţi.

În jur, e un cerc de-ntuneric,
se-aude un foşnet uşor,
iar focul îţi pare feeric
pe scena c-un singur actor.

Slănina, la foc, scânteiază
şi-i sfârâie stropii-n tăciuni,
mirosul ei îmbălsămează
tot aerul de sub aluni.

O smulgi, c-o felie de pâine
din băţul în care s-a fript
şi muşti, cu o poftă de câine,
căci dinţii, deja, s-au înfipt.

Să fie doar focul de vină,
sau ochii de poftă lucesc?
O duşcă de vin îmi alină
şi ultima grijă. Trăiesc!

Povestea? Deja este faptă,
încrederea mi-o recâştig,
dar mintea, e-ntreagă, e aptă?
Fiorii? Sunt doar de la frig,

Căci focul s-a stins, iar în zorii
ce-apar când, deja, visu'-i mort,
o ploaie se-abate din norii
ce trec peste-o sticlă şi-un cort.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!