omul sfinteste locul

Poem de echilibru

Totuşi
cine-i
prea sus

Sau
cine-i
prea
jos

Poate
că
numai omul
e
la
locul lui

Lângă
Dumnezeu

poezie de Costel Zăgan din Ode gingaşe (2015)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul spân şi omul roşu

Ascultă ce îţi spune moşu':
Să te fereşti de omul roşu
Şi – crede-mă, că-s om bătrân –,
Să fugi cât poţi de omul spân!

poezie de George Budoi din Cugetări versificate (25 iunie 2015)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul şi omul său

Pentru mine nu conteazâ
decât omul
omul şi ideile sale
sunt ceea ce pentru mine
e un dumnezeu
îndeajuns.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epitafe

I

Când soarele apune, luceafărul luceşte
Puţin, şi steaua serii pe loc şi ea sfinţeşte.
În zi de sărbătoare, un soare luminos
A strălucit odată slăvitul al meu taică.
Sfinţit-a domnul zilii, şi-n orizon noptos
Luceafăr de nădejde luceam la a mea maică.
Dar noapte e acuma în sânu-i tânguios.

II

În dimineaţa vieţei, un nor de tânguire
S-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrămare;
O purpură cernită a fost a mea-nfăşare,
Şi hrana, amar lapte la sân de văduvire.
Nădejdea maicii mele în mine mai zâmbea –
Aci zace nădejdea, şi stinsă e în ea

III

[...] Citeşte tot

poezie de Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Degeaba amintirile

Pe banca ce-altădată
Stăteam şi eu şi tu
S-a aşternut doar praful
Şi asta mă duru...

Degeaba cântă păsări
Şi primăvara vine
Când banca-i prăfuită
Şi dragostea-i ruine.

Înlocuit-ai locul
Ce-atunci îmi revenea
Şi astăzi stă o alta
Cu mâna-n mâna ta.

Degeaba spune omul:
"Cu adevărat iubesc!"
Când ştie că şi mâine
Ar spune: "Te urăsc!"

[...] Citeşte tot

poezie de Marina Geanina Voinea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul meu natal

Deschid fereastra sufletului către lume,
Şi văd un colţ de rai, cum altul nu-i,
Sub cerul înstelat de vremuri bune,
Comori spirituale de peste tot am adunat
Şi vreau să le împart în patru zări vecine
Şi să le dau un nume, cum alţii n-au mai dat.
#
În podul unei palme de pământ străvechi,
De Dumnezeu lăsat cu gânduri bune,
Pe umeri mioritici râvniţi de orice muritor,
O mică perlă citadină încet s-a ridicat.
E urbea mea natală, oraşul Cisnădie,
E liniştea-mi apusă în viitor,
Sub Sfânta piatră de mormânt.

Un loc ca din,, Poveşti nemuritoare"
Cu plaiuri înverzite şi brâu din falnici brazi,
Sub cerul unde se îngână doina cu izvorul
Şi cucii cu alte mii de păsări migratoare,
Un loc de basm, cu oameni harnici, buni şi dragi.

[...] Citeşte tot

poezie de Valeria Mahok (septembrie 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul bun şi omul rău

Omul bun dă ajutor,
Răul e respingător.
Omul bun îţi dă iertare,
Răul cată răzbunare.

poezie de George Budoi din Bunătatea şi răutatea (11 aprilie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvântul

Un sfat ce alungă povara cea grea,
Un gând luminos ce coboară din stea,
Un foc ce se-aprinde din vechi amintiri,
Un zbor de poveste desprins din robiri.

Un fruct pârguit pe ramuri de vise,
Un cânt evadat din glasuri ucise.
Un prunc renăscut în ieslea tăcerii,
Un ochi ignorând puterea durerii.

Un abur ce suie-ntr-un veşnic eter,
Un vechi adevăr adâncit în mister,
Un picur de ploaie când ceru-i senin,
Un leac ce te-nvie, făcut din venin.

Un duh ce ţi-arată o oază-n deşert,
Un dor ce transformă incertul în cert,
Un zeu ce-ţi vorbeşte din locul ascuns,
Un mir ce sfinţeşte bolnavul neuns.

[...] Citeşte tot

poezie de Ionuţ Caragea din din volumul în pregătire Căutătorul de amintiri (22 iunie 2022)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul bun şi omul rău

Cum de rabdă Dumnezău?
Pe meleaguri carpatine,
Omul bun o duce rău,
Omul rău o duce bine.

pamflet de George Budoi din Bunătatea şi răutatea (3 martie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul din care vin

în locul acela copilăria nu se sfârşea,
era locul unde speranţele prindeau
gustul fructelor nobile,
norii de invidie dispăruseră,
ploua doar cât era nevoie
la timp să nu îşi tulbure nimeni credinţa,
dimineţile fragede ca o iubire nemărturisită
invadau dealurile, se făleau cu pozna lor,
zâmbeau tuturor,
era atât de frumos încât doar curcubeul îndrăznea să
coloreze orizontul,
tinerii aveau rostul să descopere lumea, să o iubească,
şi să-şi promită că nu vor uita locul unde
speranţele deveneau fructe nobile.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!