flutura

Artemis

Tigrii sunt zvelti, fiindca-i iubeste ea.
Ea e Artemis! Ea poate, ea stie.
Palisandrii se-nchina cu umbra grea
când trece si suna sandaua ei vie.
Ea-si tine inima în trupul meu
si coama si-o tine în ramuri.
E arcul ei vertical curcubeu!
De degete-i flutura flamuri.
Ea e Artemis! Vorbeste când vrea
Tace când vrea, ca delfinii.
Ea vede zigzaguri numai de stea
si gândeste ca iarba, în linii!
Ea-si tine timpul în reci nisipuri
dintr-o clepsidră de noapte-zi.
Daca vrea ea, pe chip, sapte chipuri
ca ale mele-i pot straluci!

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul IV

În inima verii
dimineaţa este cuprinsă de furtună.

Norii trec ca batiste albe de "adio";
vântul călătorind, îi flutură în mâinile sale.

Inima infinită a vântului
pulsând deasupra iubirii noastre tandre.

Orchestral şi divin, răsunătoare printre copaci
ca o limbă bogată în războaie şi cântece.

Vânt ce înlătură frunzele moarte cu o atingere rapidă
şi îndoaie săgeţile pulsânde ale păsărilor.

Vânt ce-o răstoarnă pe ea în valul fără de stropi
şi-n substanţa fără de povară, şi-n flăcări aplecate...

Din abundenţă, săruturile ei sparg şi afundă,
asaltate la porţile vântului de vară.

poezie celebră de Pablo Neruda din Douăzeci de poeme de iubire şi un cântec de disperare, traducere de Ionuţ Popa
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învăţătoarei mele

Doamna Ortansa Costânceanu

Dragă Doamnă Învăţătoare
vă sărut pe frunte viaţa
amintirea rău mă doare
cuvântu-i rece ca gheaţa

Vă sărut pe frunte viaţa
gândul vi-l sărut cu drag
de cuvinte-mi arde faţa
doar o umbră stă în prag

Gândul vi-l sărut cu drag
amintirea rău mă doare
depărtarea flutură un steag
dragă Doamnă Învăţătoare

Viaţa mea acum vi-i partea
vă sărut pe frunte moartea

rondel de Costel Zăgan din Cezeisme II (4 iunie 2018)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul

Cerul scăpase sus,
Dincolo de cer,
Mai flutura doar un capăt de nor
Care venea până la noi,
Atingea pervazul.

Comunicarea noastră e mai mult prin aer,
Gesturi începute,
Gânduri rostite jumătate în vorbe,
Jumătate în fapte.
Pun mâna streaşină la ochiul tău
Şi-l privesc atent.
Aşa cum ţăranca se uită la un ou,
În zarea uşii
Dacă are bănuţ
Şi e bun de aşezat cu grijă sub cloşcă.

Mă uit în bănuţul pupilei tale
Şi mă găsesc acolo pus sub cloşcă.
Prind aripi şi zbor în vid,

[...] Citeşte tot

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cina cea de taină

Sau strâns în jurul lui confuzi, miraţi,
el ce se-nchide ca un înţelept
şi se retrage dintre cei intraţi
şi curge peste ei străin şi drept.

Singurătatea veche vine peste el,
cea care l-a crescut în faptele-i profunde;
va trece prin păduri, fidel,
cei ce-L iubesc de faţa Lui se vor ascunde.

La ultima lui masă i-a chemat
şi (ca o puşcătură ce-alung-un mieluşel
tremurând) goneşte mâini din pâinea ce le-a dat
cu-al său cuvânt: ei zboară înspre el;

ei flutură neputincioşi pe masa de onoare
şi căută o ieşire. El însă
este peste tot ca un apus de soare.

poezie clasică de Rainer Maria Rilke (19 iunie 1903, Paris), traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Andriescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se întâmplă exact acelaşi lucru cu acest străvechi strigăt de moarte, care umblă mereu pe străzile româneşti, dar care nu se aude decât în răstimpuri. Ani de-a rândul trece pe la urechea omului de treabă, indiferent, grăbit, preocupat de alte gânduri, ani de-a rândul flutură şi se agită pe toate drumurile – şi nimeni nu-l aude. Într-o bună zi, din senin, iată-l brusc trezit din tăcerea care-l învăluia, iată-l răzbind din toate ascunzişurile, de sub toate pietrele. Din senin? Exagerez. Trebuie pentru asta un timp de oboseală, de enervare, un timp de aşteptări extenuate, un timp descurajat. Atunci, vocile care nu se auzeau, se aud.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ce cugetai?

Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer – când vântul steagurile flutura –
Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;
Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,
Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

poezie celebră de Iulia Hasdeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ce cugetai?

Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer - când vântul steagurile flutura -
Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;
Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,
Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

sonet de Iulia Hasdeu (iulie 1886)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Argonautică

Lucrurile lumii acesteia
Sunt bătute de vânturi ca trestia,
Numai dragostea noastră stă dreaptă
În bătaia vântului şi aşteaptă.

Desfăcută de toate ispitele
Îşi închide cu grijă aripile
Şi de-acolo, din vârful catargului,
E stăpâna urgiei şi-a largului.

Niciun val nu-i abate privirile,
Niciun sunet la cârmă rotirile,
Printre pâclele moi ce se scutură
Numai părul de aur îl flutură.

Împrejurul ei toate furtunile
Răscoliră cu sete genunile,
În zadar însă fură cu toatele.
Pân-la urmă scăzură şi apele.

[...] Citeşte tot

poezie clasică de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul (IV)

Se schimbă iară visul: e-acum bărbat, flăcăul.
Aflându-şi adăpostul într-un ţinut pustiu,
Dogorâtor, sălbatic, el sufletul şi-l scaldă
În razele de soare, de oameni tuciurii
Înconjurat, şi stranii – schimbat şi el la chip,
Rătăcitor pe mare şi pe uscat, acum
Era o-ngrămădire deasupra mea, în toate
Trăind de o potrivă. Sub cel din urmă chip.
În arşiţa amiezii zăcea, culcat sub stâlpii
Surpaţi, umbrit de zidu-n ruină, martor mut
Al celor ce-l durară; păşteau pe mal cămile,
Păşteau şi armăsarii, prinşi în pripon, pe mal.
Un om veghea în preajmă, -mbrăcat într-o manta
Ce flutura în juru-i, în timp ce-ntregul trib
Dormea culcat în iarbă, subt baldachinu-albastru
Al cerului, atâta de străveziu şi pur,
Că numai Domnul, singur, se răsfrângea într-însul.

poezie celebră de Byron
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!