coincid

Poezie cu înger

Poezia lui Claudiu Dumitrache are înger.
Ea are cursivitate, e firească, parcă s-ar alcătui singură.
Sau – ca şi cum s-ar scrie pe dinăuntru.
De partea cealaltă, nevăzută de la cititor.
Ca să poată comunica cu eventualul ei lector – precum cu reflecţia lui, de pe idei, metafore, cuvinte.
Monologul devine astfel un dialog, cu lumea, cu semenii, cu sine.
Claudiu Dumitrache e un fidel slujitor al lui Apollo, zeul luminii, profeţiei şi muzicii, care ţinea într-o mână lira, iar în cealaltă – arcul.

Tânărul poet, atunci când se întreabă:

Cât vom mai putea, sărmani, să-i cităm pe tirani

Să păstrăm din melodie, dragoste şi poezie?,

sugerează că poezia e chemată să schimbe lumea, misiunea ei fiind să facă omul mai bun, mai sensibil la dragoste şi frumos, ajutându-l să nu i se "lase seara în suflet".

El depoetizează, scriind o poezie originală, izvorâtă din bucuria de a cânta, de a crea, de a fi.
Ritmurile lumii în care trăieşte coincid cu bătăile inimii sale. Dragostea cu care se apropie de cuvânt, îl însufleţeşte pe acesta şi-l singularizează.
Acestea sunt câteva dintre semnele harului.
Claudiu Dumitrache e un poet cu viitor.

poezie clasică de Nicolae Dabija din revista Poduri de Dor (12 februarie 2021)
Adăugat de Diana Ciugureanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să presupunem că eşti un extraterestru inteligent, interesat numai de adevărurile verificabile. Descoperi o specie care s-a divizat în mii – ba nu, de acum trebuie să fie milioane – de mici grupări tribale care păstrează o incredibilă varietate de credinţe despre originea Universului şi a felului în care trebuie să se poarte în el. Deşi multe dintre aceste grupări au idei în comun, chiar şi atunci când părţile care coincid acoperă 99%, restul de 1% este suficient pentru a-i face să se ucidă şi să se tortureze reciproc, din cauza câtorva chestiuni triviale legate de doctrină, total lipsite de sens pentru cineva din afară. Cum să caracterizezi un asemenea comportament iraţional? Lucretius a pus punctul pe i atunci când a spus că religia este produsul secundar al fricii – o reacţie la un Univers misterios şi adesea ostil. Pentru cea mai mare parte a preistoriei umane s-ar putea să fi fost un rău necesar, dar de ce a fost atât de mult rău, mai mult decât era necesar, şi cum de a mai supravieţuit atunci când n-a mai fost necesar?... Oare a omorâ oameni în numele Domnului nu este o definiţie destul de bună pentru nebunie?

Arthur C. Clarke în 3001: Odiseea Finală
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!