huli

Soba şi teracota

O sobă şi o teracotă, cam roşii, pline de reproş,
Aprinse, pline-n cap cu fumuri, că foloseau acelaşi coş,
Se tot certau de ceva vreme şi nu-şi găseau în casă locul,
Ba una acuza pe alta că s-ar juca cam des cu focul.
- Ascultă, zise teracota, eşti plină până-n vârf de pizmă,
Nici nu mă mir că gospodarul îţi spune des că eşti o cizmă.
Înghiţi la lemne cu duiumul, n-ai randament, porţi oale-n spate,
Când eu eman discret căldură şi am purtări aristocrate.
O buturugă dacă-n mine stăpânul seara a-ndesat,
Îl încălzesc ca o iubită, imediat e dezbrăcat,
Ba reproşează şi nevestei că a luat-o fără dotă,
Că-i rece şi ar vrea să fie fierbinte ca o teracotă!
- Nu mai huli, ai gură mare, arzând vreo patru luni pe an,
Tu crezi că ruptă eşti din soare sau cel puţin dintr-un vulcan;
Sunt caldă toată ziulica şi fac mâncare şi cafele,
Nu îmi răcesc ca tine gura, spunând poveşti de trei surcele.
E-adevărat, sunt cocoşată dar nu înseamna ca-s bolnavă,
C-am înăuntru cozonacii şi-n plus, fripturile la tavă.
În jurul meu se strâng bărbaţii şi mă alintă-n ritm alert,
Ba chiar mai pun şi-un lemn în sobă când îi cinstesc cu vinul fiert.

[...] Citeşte tot

fabulă de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruinurile Târgoviştii

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă şi voi aţi strălucit,
Pă când un soare dulce şi mult mai fericit
Îşi răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârşit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot aţi înnegrit!
Din slava strămoşască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ş-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-aţintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveţi un ce plăcut,
Când ochiul vă priveşte în liniştit minut:
De milă îl pătrundeţi, de gânduri îl uimiţi.
Voi încă în fiinţă drept pildă ne slujiţi
Cum cele mai slăvite şi cu temei de fier
A omenirei fapte din faţa lumei pier;

[...] Citeşte tot

poezie de Vasile Cârlova
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântul XXIII

Ca paserea-n frunzişul drag al ei,
prin noaptea care-ascunde-ntreaga zare
la cuib păzindu-şi puii golăşei,

spre-a-i tot vedea-n iubirea ei cea mare
şi hrană să le caute spre-a-i creşte,
şi dulce-aceast-amară trudă-i pare,

pe-un ram deschis ea timpul şi-l pândeşte
şi-aşteaptă soarele cu dor şi cată
ţintit spre nori că doară-doar' albeşte,

aşa şi doamna mea sta ridicată
şi-atent privind spre partea de lumină
în care Feb puţină grab-arată;

încât, de-atâta dor văzând-o plină,
eu fui asemeni celui ce,-aşteptând,
vrea şi-altceva şi-aşa, sperând, s-alină.

[...] Citeşte tot

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coşbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericirea care depinde de noi...

.. iată două lumi finale, raiul şi iadul...! Cu toţii, spre ele ne îndreptăm trecând vieţii
vadul, trăind, cei mai mulţi neştiind de ce s-au născut, pentru ce, şi, cum de sunt vii, ei
neânţelegând sensul omului în armonii bine puse la punct, din faceri noi fiind singurii
observatori conştienţi ai Marii Creaţii lăsaţi s-o influienţăm să existe cu gândul minţii
gândind atâta cât existăm, chiar şi speriaţi de viaţa în care ne-aflăm... multele atâtea,
pe toţi bulversându-ne, că de ce e aşa şi nu altfel, fiecare poveste de om în istorii, aşa
încheindu-se, oricât de mult cineva ar iubi divinitatea şi l-ar iubi Dumnezeu cinstindu-l
şi-nvrednicindu-l cu slava şi sănătatea... în taina ultimă, finală, se concretizează acest
mare adevăr în care unii se 'nalţă urcând cer după cer dar şi destui din acei care abea
îl zăresc pe-acesta ce-l ştim căzuţi în abisele de-ntuneric pierduţi în declin... ca să vezi
lumea de sus din înalturi însemnând un privilegiu de fericire nespus, primit pentru un
pomelnic de fapte făcute-nmiit... ca un răspuns, dat, de cortegiul energiilor universale,
de care nici un om nu scapă neiscodit, minunatul Cuvânt rostit nouă descoperindu-ne
căile prin adevărul vieţii trăite unde taina rămâne taină doar pentru cei nepregătiţi să
întâmpine fericiri venite din transformări, firesc rostuite, căci, dacă li s-ar cere să stea
să-i mănânce viermii de vii aici pe pământ câţi oare n-ar huli blestemând ştiind numai
pe mort ros de viermi, îngropat în ţărână, mulţi tociţi, uzaţi şi chinuiţi, mâncaţi ca de-o
văpaie nebună, în care, cerşeşti urma de apă, de pe-un vârf de deget al semenului tău,
când noi, fiecare-n parte ni-s convinşi, că, şi bogatul, ca şi săracul, pleacă de aici unul
după altul, în veşnicie rostogoliţi... pe aripi de înger, sau de tâlc păcăliţi în iad prăvăliţi,

[...] Citeşte tot

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!