+de +buna +seama

Cetină

La un moment aproape seral de pe strada Paris,
la tehnicianul dentar, domnişoara Milena ar fi declanşat,
fără să ştie, emoţiuni vii, efuziuni şi suspine unui conviv.
Fostul ei profesor de geografie, d-l Sepi Topez, învăţat cu marile spaţii deveni pătimaş, o dansă până-n zori şi,
de bună seamă, dacă nu ar fi fost zidul camerei, dumnealui
ar fi trecut cu ea în braţe Carpaţii.
În vremea aceasta, mai sus-numita, fără să bănuiască nimic,
îi povestea cum, în urmă cu 7-8 ani, îl copiase la teză şi la
un extemporal despre podişuri celebre în lume.
"Pot să jur
că nu vă pasă de lume", zise partenerul într-o pauză infimă,
ocrotindu-i umărul de o floare haină ce se strecurase în acea
dioramă, lipindu-se de mânerul ferestrei de-alamă, apoi, spun martorii, retrase tânăra ei făptură de la primejdia acelor
asfinţituri de lună ce întârzie iarna până la şase:
Adevărul că îmbătrânim mai încet decât merele verzi
ar trebui scris cu litere luminoase.

poezie de Matei Vişniec
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

De bună seamă, natura a înzestrat cu dărnicie bazinul adâncit între munţii Bihor, Retezat şi Parâng. Bogat prin fertilitatea solului, e bogat şi prin toată averea ascunsă în măruntaie: mine de sare gemă la Turda, cu un randament anual de mai bine de douăzeci de mii de tone; muntele Praid, cu domul lui având o circumferinţă de şapte kilometri şi e alcătuit numai din clorură de sodiu; minele de la Rimetea, care produc plumb, galenă şi mai ales fier, ale cărui zăcăminte au fost exploatate încă din secolul al X-lea; minele de la Hunedoara şi minereurile lor ce sunt transformate în oţel de calitate superioară; mine de huilă, lesne de exploatat pe primele straturi ale acestor văi lacustre, în districtul Haţeg, la Livezeni, la Petroşani, vastă pungă apreciată la un conţinut de două sute cincizeci de milioane de tone; în sfârşit, minele de aur la târgul Abrud, la Câmpeni, regiunea aurarilor, unde mii de mori cu un utilaj foarte simplu spală nisipurile de la Roşia Montana, "Pactolul transilvan" şi exportă anual metal preţios în valoare de două milioane de franci.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

De bună seamă, natura a înzestrat cu dărnicie bazinul adâncit îmtre munţii Bihor, Retezat şi Parâng. Bogat prin fertilitatea solului, e bogat şi prin toată averea ascunsă în măruntaie: mine de sare gemă la Turda, cu un randament anual de mai bine de douăzeci de mii de tone; muntele Praid, cu domul lui având o circumferinţă de şapte kilometri şi e alcătuit numai din clorură de sodiu; minele de la Rimetea, care produc plumb, galenă şi mai ales fier, ale cărui zăcăminte au fost exploatate încă din secolul al X-lea; minele de la Hunedoara şi minereurile lor ce sunt transformate în oţel de calitate superioară; mine de huilă, lesne de exploatat pe primele straturi ale acestor văi lacustre, în districtul Haţeg, la Livezeni, la Petroşani, vastă pungă apreciată la un conţinut de două sute cincizeci de milioane de tone; în sfârşit, minele de aur la târgul Abrud, la Câmpeni, regiunea aurarilor, unde mii de mori cu un utilaj foarte simplu spală nisipurile de la Roşia Montană, "Pactolul transilvan", şi exportă anual metal preţios în valoare de două milioane de franci.

Jules Verne în Castelul din Carpaţi (1892)
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faurul-pământului deschise uşa făuriştei, ieşi afară şi se veseliră trei zile şi trei nopţi de aşa mare izbândă. El mai cu seamă era nebun de bucurie pentru muntele de fier. Atunci porunci călfilor să facă lui Greuceanu o căruţă cu trei cai cu totul şi cu totul de fier. După ce fură gata, suflă asupra lor şi le dete duh de viaţă. Luându-şi ziua bună de la frate-său de cruce, Faurul-pământului, Greuceanu se urcă în trăsură cu frate-său cel bun şi porni la Roşu-împărat ca să-şi priimească răsplata. Merse, merse, până ce li se înfurci calea. Aci se opriră şi poposiră. Apoi, Greuceanu desprinse de la căruţă un cal şi-l dete fratelui său, ca să ducă împăratului Roşu vestea cea bună a sosirii lui Greuceanu cu izbânda săvârşită; iară el rămase mai în urmă. Înaintând el alene, răsturnat în căruţă, trecu pre lângă un diavol şchiop carele ţinea calea drumeţilor ca să le facă neajunsuri. Acestuia îi fu frică să dea piept cu Greuceanu, dară, ca să nu scape nici el neatins de răutatea lui cea drăcească, îi scoase cuiul din capul osiei de dindărăt şi-l aruncă departe în urmă.

Petre Ispirescu în Greuceanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intrând în camările femeilor, bomboni la fiecare câte ceva din gură, şi pe fiecare le lovi uşor cu toiagul pe spinare, apoi ieşi. Una după alta ele născură până dimineaţă. Când veni împăratul a doua zi şi auzi orăcăitul copiilor de-i împuiase urechile, se luă cu mâinile de păr şi plecă îndată. Când să pâşească pragul porţii de la aceste case, ca să se ducă la palatul lui, vrăjitorul îl atinse şi pe dânsul cu toiagul, şi îndată se pomeni cu câţiva boboci de raţă măcăind după dânsul. Râseră şi împărăteasa şi sfetnicii când văzură pe împăratul cu bobocii după dânsul. Iară el se spăimântă de poznele ce făcuse Ţugulea şi, nemaicutezând să-i mai dea vreo poruncă, hotărî să-i dea fata. După ce se pregătiră tot ce trebuia de drum, Ţugulea luă pe fata împăratului şi porni, petrecându-i împăratul cu toată sila lui, cu trâmbiţe şi cu buciume, cu tobe şi cu surle până afară din cetate. Şi luându-şi ziua bună de la împăratul, Ţugulea îşi cătă de drum, lăsând pe fiecare din megiaşii săi pe la locurile de pe unde îi luase. Mergând el, băgă de seamă că fata împăratului stririlor era tristă.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă şi fata de împărat împreună cu Galben-de-soare intră în cea mai frumoasă şi plecară. Nici vânturi, nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă şi, după o călătorie de câteva săptămâni, ajunseră la smârcurile mărilor. Acolo stătură. Fata împăratului şi cu Galben-de-soare ieşiră la uscat şi îmblau pe ţărmuri; însă când ieşiră, luară din corabie o păreche de conduri cusuţi numai cu fir şi împodobiţi cu pietre nestemate. Tot îmblând pe aci, zăriră nişte palaturi cari se învârteau după soare, şi o luară într-acolo. În cale se întâlniră cu trei roabe de ale zmeului, cari păzeau pe Ileana Simziana. Cum văzură ele condurii, li se scurgeau ochii după dânşii; iară fata împăratului le spuse că este un neguţător care a rătăcit drumul pe mare. Întorcându-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzuseră; iară ea zărise de pe fereastră pe neguţătorul; de cum îl ochi, începu să-i tâcâie inima, fără să ştie de ce; şi era bună bucuroasă de a putea să scape de zmeu, mai cu seamă că nu era atunci acolo, fiindcă-l trămisese ca să-i aducă herghelia ei cu iepele.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărăteasa băgă de seamă întristarea lui, şi ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. Prinse a-l întreba. Iară dacă îi spuse, ea îl îndemnă să se ducă să-şi aducă părinţii, şi să trăiască cu toţii la un loc ca în sânul mă-sii. Făt-Frumos asta şi voia. Şi totuşi nu se îndura să-şi lase soţia singură. Ştia el, biet, ce va să zică singurătatea. Dară înteţindu-l şi încingându-l dorul de părinţi, hotărî să se ducă. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel, ce zicea că îl are de la moşi, de la strămoşi, şi îi spuse că are puterea, când îl scoate din deget, se uită la dânsul şi doreşte, să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. Îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său, nici cât ai da în amnar. Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă spre satul unde trăiau părinţii lui, după ce-şi luă ziua bună de la împărăteasa, de la boieri şi de la ostaşi. Drumul îi era să treacă pe la împărăţia lui Sefer împărat, pe la ţara zânelor şi Dumnezeu mai ştie pe unde.

Petre Ispirescu în Voinicul cel cu cartea în mână născut
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deodată, de după gard, sări, mare, cu coada rotundă cât soarele la răsărit, un păun. Paserea se legănă o clipă, apoi îşi strânse coada şi zbură în drum. "De ăsta nu mai scap!" crezu cărăbuşul. Păunul s-a apropiat, l-a răsturnat cu ciocul pe spate, apoi iar l-a întors cum îl găsise şi, lăsându-1, îşi văzu de drum. Cărăbuşului nu-i venea să-şi creadă ochilor că mai e în viaţă. Dar uite: colo e drumul, sub el hârtia, pe dreapta gardul – trăieşte. Ia să zboare acuma, cât putea mai repede, de-acolo, pe vreo creangă de copac. Să-şi încerce aripile. Şi le desfăcu. În clipa aceea un pui de sturz, mai mărişor ceva decât o nucă, zbură spre el. "Ei! de aşa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag şi mie", gândi cărăbuşul, pregătindu-se chiar să dea sturzului "ziua bună". Dar sturzul se lăsă lângă bucăţica de hârtie, deschise pliscul, apucă cu lăcomie cărăbuşul şi: hap! hap! mai să se înece, îl înghiţi.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Sărăcuţul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

«Eroul poemelor din Cosmografie, de Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister), odată ajuns la Marele Abis al Pacificului ("Groapa Marianelor" de 10916 m), fireşte, abordează ‒ şi "la curtea împărătească a elementului Apă", ca şi în cazul celorlalte patru ‒ nu numai suprafeţele în aure poliedrale, ci şi "profunzimea înrăzăritoare", anticipând, anunţând prin veacuri chiar şi acea contemplatoare convingere aforistic-nietzscheană potrivit căreia "de priveşti multă vreme în abis", mai totdeauna, eşti întâmpinat de o finalitate a reciprocităţii, cu un "abis contemplator, la rândul său, din tine"...: "De bună seamă, am dat din nou la iveală ce-am căpătat, / ce-am căutat cu mintea între Mare şi-Abis, / ca să mă retrag de la prăpastia de sulf, / la clocotirea Marelui Abis al gurguielor / ca ăl din centrul scutului"...» ‒ (3) / 23 ianuarie 2022
(Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Aforism-brazde" printre-mbumbite stihuri despre elementul Apă» ‒, Timişoara, Editura Waldpress [ISBN 978-606-614-329-5], 2022, p. 54 sq).

Ion Pachia-Tatomirescu în Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Af, capitolul «"Aforism-brazde" printre-mbumbite stihuri despre elementul Apă» (23 ianuarie 2022)
Adăugat de Ion Pachia-Tatomirescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gardul care o înconjura avea o portiţă. Bătu şi se rugă să o priimească. Muma Vântului avu milă de dânsa şi o priimi să se odihnească. Ca şi la Soare, fu ascunsă, ca să nu o simţă Vântul. A doua zi îi spuse că bărbatul său locuia într-o pădure mare şi deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă; că acolo şi-a făcut un fel de casă, grămădind buşteni unul peste altul şi împletindu-i cu nuiele, unde trăia singur-singurel, de teama oamenilor răi. După ce îi dete şi aci o găină de mâncă şi îi zise să păstreze oscioarele, muma Vântului o povăţui să se ia după drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, şi să meargă, să meargă până va ajunge. Aşa şi făcu. După ce mulţumi cu lacrămi de bucurie pentru buna găzduire şi pentru vestea cea bună, porni la drum. Biata femeie nopţile le făcea zi. Nu i se mai alegea nici de mâncare, nici de odihnă, atâta dor şi foc avea să-şi găsească bărbatul pe care ursita i-l dedese. Merse, merse până ce i se sparse şi opincile aceste. Le lepădă şi începu a merge cu picioarele goale. Nu căuta gloduri, nu băga seamă la ghimpii ce-i intra în picioare, nici la loviturile ce suferea când se împiedica de vreo piatră.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!