Burnout

poartă-ţi povara în spate, învăţasem eu de undeva. nu-mi era groază
că mi se întâmplă, stăteam fiecare lipiţi de geam, eu înăuntru, întunericul
afară şi amândoi încercam să vindecăm nişte poeme. şi mie şi lui
ne curgea sânge din mâini, geamul se subţia între noi până ne-a unit.

aş fi vrut să revendic singur minunea, mi-ar fi plăcut să spun aceste poeme
pe terasă la scriitori, barmanul să toarne apă limpede tuturor de faţă,
ei să se îmbete şi să fie fericiţi. să ducă fericirea asta în lume la fel ca pe-o
ciudăţenie arătată oamenilor sau ca un leac al mutului din căluş.

sunt sigur că suferinzii s-ar fi uitat la fericire ca la o icoană plângătoare şi
lumea întreagă s-ar fi spălat pe ochi în lacrimile ei binefăcătoare.
voiam să înfăptuiesc eu minunea, să mă vindec pe mine de povara mea,
oamenii să plângă de fericire coborâtă din poeme vindecate.

întunericul mă veghea însă prin geam, privea fix în ochii mei, prin mine
până în locul unde se producea căldura numită viaţă. acolo simţeam cum
se înfăptuieşte o altă minune, ca şi cum eu, vindecătorul, nu eram
decât un farseor într-un bâlci al deşertăciunilor. atunci povara din cârcă-mi

creştea mai mare şi mai mare iar inima pompa îndrăcită, ca un pilot de curse
ale cărui cauciucuri se învârt nebuneşte pe loc şi bufnesc cu atâta amploare
încât audienţa surzeşte pentru o clipă. iar în tăcerea de după explozie,
poemul vindecat se pierde în ochii lor orbi şi trebuie s-o iau de la capăt.

poezie de Leonard Ancuţa (21 septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Votează! | Copiază!