Altarul neputinței
Am pornit la drum, cândva, cu doi îngeri laolaltă,
unul palid lăcrima, celălalt râdea de-o înaltă
umbră ce-și purta pedeapsa într-o vreme de război
și trăgând la o povară ca un car cu șapte boi.
Vina este-a cui greșește fără a plăti curând,
o povară-i cât o mie de credințe la un loc
dar ne vom găsi finalul într-un colț, pe un alt rând
și nu vom zâmbi ori plânge pe la porțile de foc.
Visul vieții viitoare este jocul de noroc,
o ruletă ruginită rar trece de primul joc
iar cu fețele de sticlă răstignite pe-un altar
trec suflete prăpădite într-un vid rudimentar.
Luna roșie, pe-o rană, reflectând lumini oculte,
cu pistruii de cristal, ne zâmbește-amețitoare
când copacii zgribuliți stau în spasme să asculte
simfonia dedicată unei raze solitare.
Cei doi îngeri, însetați, au fugit pe timp de ploaie
să răsară vise-n noi, să le rupă, să le-ndoaie.
Pe-un fior de rămas-bun, presărând albe surcele,
au pierit atunci de-un gând, peste urma umbrei mele.
poezie de Ionuț Popa din Valuri (29 octombrie 2007)
Adăugat de Ionuț Popa
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre jocuri
- poezii despre înălțime
- poezii despre îngeri
- poezii despre zâmbet
- poezii despre visare
- poezii despre vinovăție
- poezii despre viață
- poezii despre suflet
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.