Nici aici, nici mai departe

Magnolia s-a dezbrăcat de frunzele inerte,
Martie fulguie flori pe crengile-i alerte.
Trişti luceferi de muguri agătaţi
Îmi biciuiesc obraji de lacrimi inundaţi.

Nu e nici urmă de a ta fiinţă,
Să-mi treacă pe la poartă împinsă de dorinţă.
Păşesc singură fără o cărare,
Îmi plânge urma de însingurare.

Ne bate-n geam parfum de primăvară,
Călăuzind singurătăţi pe sunet de vioară.
Timpul în loc nu se gândeşte să rămână,
Nu ne aşteaptă şi nu ni se închină.

A fost prea scurtă întâlnirea noastră
Uitată zace pe-a timpului fereastră,
Închisă-n amintiri cu fruntea aprinde-o stea
Mă-ntrebă taciturnă: ce s-a întâmplat cu ea?

Cântă privighetoarea prin parcul nostru mic,
În camera prea rece cred că am adormit.
Un tren uitat a poposit în gară,
Luna pe cer trece tristă şi solitară.

Nici umbră-n doi nu zăresc pe peron,
Şi a trecut şi ultimul vagon.
S-a dus deci trenul în lunga lui vacanţă,
Mi-a luat cu el şi ultima speranţă.

De atunci tot caut drum fără troiană,
Şi dau de o nălucă, de-o fată morgană...
Te rog să mai aprinzi înc-o lumină,
Scăparea de pustiu poate-o să vină.

Mi-am strigat durerea în cele patru zări,
A viselor pierdute pe drumul dintre gări.
Încă aştept telefonul să sune iar,
Mă uit pe stradă lung şi parcă e-n zadar.

Putut-a oare atât-amor curat
Ca norul de pe cer să fie alungat?
Copacii solitari cu frunzele lor triste,
Îşi varsă de durere culoarea în batiste!

Cu paşi tăcuţi umblând prin necuvinte,
Parfumul clipelor apuse răsar ca mai-nainte.
Dar lumina nu apare aici şi nici pe mai departe
Şi mă cuprinde teama amarnică de moarte.

(primăvara anului 2012)

poezie de Camelia Oprita din volumul -Enigmele sufletului (2012)
Adăugat de Gian Luigi Giampieri Roma
Votează! | Copiază!