Duminică dimineaţă

I

Satisfacţiile oferite de moliciunea capotului, şi cafeaua băută
Mai târzior, şi portocalele savurate pe scaunul însorit,
Şi cacaduul verde de pe covoraş, şi libertatea –
Amestecate pentru a risipi
Sfânta linişte a străvechiului sacrificiu.
În reveria ei simte asediul
Întunecat al acelei vechi catastrofe,
În vreme ce acalmia se-adânceşte printre luminile apelor.
Portocalele aromate şi aripile verzi, strălucitoare,
Par lucruri dintr-o procesiune a morţilor,
Şerpuind deasupra apei întinse, fără sunet.
Ziua-i asemeni apei întinse, fără sunet,
Calmă-n aşteptarea trecerii paşilor ei visători
Peste mări, spre tăcuta Palestină,
Dominionul sângelui şi-al mormântului.

II

De ce ar trebui să fie reverenţioasă în faţa morţii?
Ce fel de divinitate este-aceea care se dezvăluie
Doar în umbre mute sau în vis?
N-ar trebui să se bucure de mângâierea soarelui,
De aroma fructelor, de strălucitoarele aripi verzi ale păsărilor
Sau de balsamurile şi de frumuseţea pământului,
Lucruri care au cel puţin acelaşi fermec ca visele despre paradis?
Divinitatea trebuie să trăiască în interiorul ei însăşi:
Vehemenţa ploii, atitudinile ninsorii;
Suferinţa singurătăţii sau descătuşarea bucuriei
Când pădurile dau în floare; sentimentele
Răvăşite pe drumuri ude în nopţi de toamnă;
Toate bucuriile şi toate durerile, amintirea
Unei ramuri verzi – vara – şi golaşă – iarna.
Acestea sunt măsurile rânduite pentru sufletul.

III

Inumana naştere-a lui Jupiter s-a petrecut în nori.
Fără o mamă care să-i dea sân, fără dulceaţa unui pământ
Care să ofere emoţii afectuoase minţii lui mitice.
El umbla printre noi, un rege bombănitor,
Măreţ – printre ciutele sale,
Până când sângele nostru virginal, atins de miresmele
Paradisului, s-a primenit cu o răscumpărare a impulsurilor,
Prevestită ciutelor de o stea.
Ar putea da greş sângele nostru? Sau va deveni
Sângele paradisului? Pământul va deveni
Rotundul nostru paradis – pe care noi îl vom cunoaşte?
Cerul va fi mai prietenos atunci decât este acum,
O parte a trudei şi-o parte a durerii,
Iar apoi... gloria iubirii nepieritoare,
Nu acest albastru părtinitor şi indiferent.

IV

Ea spune, "sunt împăcată când păsările-abia trezite din somn,
Înainte de-a-şi lua zborul, testează realitatea
Câmpurilor înnegurate, prin întrebările lor gingaşe;
Dar când pasările-au plecat, iar căldura câmpurilor
A dispărut, unde-i, atunci, paradisul?"
Nu există adierea niciunei profeţii,
Nici himera străvechiului mormânt,
Nici peştera aurită, nici insula
Melodică, unde spiritele-şi au sălaşul lor,
Nici sudul vizionar, nici palmierul îndepărtat dintre norii
De pe raiul dealului care-a suferit
Aşa cum suferă verdele-n aprilie; sau va suferi
Ca păsările,-n amintirea ei, care se trezesc din somn
Sau ca dorul ei de luna iunie şi de venirea serii, atins
De ultimele bătăi de aripi ale rândunicii.

V

Ea spune, "Dar, pentru o deplină mulţumire, simt că e încă
Nevoie de acele binecuvântări nepieritoare."
Moartea este mama frumuseţii; de aceea de la ea –
Şi numai de la ea – va veni împlinirea viselor
Şi a dorinţelor noastre. Deşi împrăştie frunzele
Profundei dezintegrări pe drumurile bătute de noi,
Drumul pe care-l ia tristeţea bolnavă, mulţimea drumurilor
Unde-i răsună triumfului frazele de-alamă, unde iubirea
A şoptit puţin, dintr-un surplus de tandreţe,
Face salcia să freamăte în soare
Pentru domnişoare care nu-s acolo ca să privească
Iarba, abandonata la picioarele lor.
Ea-i face pe puştani să adune prune şi pere
Pe un taler uzat. Domnişoarele gustă
Şi se răspândesc nerăbdătoare printre frunzele uscate.

VI

Nu există substitut pentru moarte în paradis?
Acolo fructele coapte nu cad niciodată? Acolo întotdeauna
Ramurile atârnă grele de rod sub un cer perfect, neschimbate?
Dar nu toate sunt aidoma celor de pe pământul nostru pieritor,
Râuri ca ale noastre, căutănd mări pe care nu le vor găsi niciodată,
Aceleaşi ţărmuri aşteptând apele mareei înalte
Pe care în elanul lor şovăitor nu le pot ajunge?
De ce să plantăm peri şi meri pe bancurile nisipoase ale râurilor
Sau să parfumăm falezele cu arome de prune?
Nu-i păcat să ne transferăm acolo culorile,
Ţesătura de mătase a după-amiezilor
Şi sunetele lăutelor noastre modeste!?
În magia ei, moartea este izvorul frumuseţei:
În flăcări, la pieptul ei ne concepem
Mamele pământeşti, mamele noastre-n aşteptare neadormită.

VII

Suplu şi turbulent, o horă de bărbaţi
Va dezvălui cântând orgiastic într-o dimineaţă de vară
Impetuoasa lor devoţiune pentru soare,
Nu pentru zeu, ci pentru zeul care-ar fi putut să fie,
Gol printre ei, un izvor sălbatic.
Cântecul lor va fi un cântec al paradisului,
Ţâşnind din sângele lor, întorcându-se înapoi în cer;
Şi vor intra fi acolo, în cântec, voce cu voce:
Lacul bătut de vânturi întru plăcerile domnului lor,
Arborii, ca nişte serafimi, dealurile străbătute de ecouri;
Iar mult, mult mai târziu va sosi acel cor înălţat de ei.
Vor cunoaşte deplin împărtăşirea cerească
A oamenilor atât de repede muritori şi a dimineţii de vară.
Iar de unde-au venit şi unde se vor duce
Le va mărturisi roua de pe tăplile lor.

VIII

Ea aude, deasupra acelor ape tăcute,
O voce care strigă: " Cripta din Palestina
Nu-i terasa unde lâncezesc spiritele.
Este mormântul Domnului, al lui Isus. "
Noi trăim în epoca veche, în haosul soarelui,
Încă dependenţi de zi şi de nopte –
Sau pe insula singurătăţii, orfani şi anarhici,
De cealaltă parte a apelor mari, fără putinţă de scăpare.
Căprioarele ne cutreieră munţii, iar pitpalacii
Înalţă fluierături spontane împrejuru-ne;
Mure dulci se coc în pustietăţi;
Şi, în solitudinea cerului,
Seara, stoluri de porumbei plonjează
În acrobaţii aeriene, lansându-se
În penumbră cu aripile larg deschise.

poezie de Wallace Stevens, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!