Celălalt eu

Creatura mea cea mai lăuntrică, poate Caliban*,
Poate Sfântul Francisc* (un soi de ignorant, în orice caz),
Îşi pune, ca un înţelept chinez ascultând
Colocviul după-amiezilor de vară,
O inscrutabilă înţelegere pe frunte.

Panegiricul care-i tăcerea lui
Îmi devine limpede (mie, un alt soi de ignorant),
Scris cu minuscule riduri, pasivitatea unei
Mâneci, jumătatea începutului unei ocheade,
Un aer de contemplaţie senzuală.

Ce iaz leagănă ce petală-n privirea lui?
Ce pasăre înfoiată se decupează pe-o crengă?
Poţi vedea munţii, dar ei nu sunt ai lui,
Împletiţi cu cascade şi izolaţi pe cer,
Îndepărtaţi de poemele din câmpurile strălucitoare de orez.

Dac-aş putea face-o epigramă despre ceea ce reprezintă el,
Cele şaptesprezece silabe* spunând exact
Ceea ce ele nu spun exact, acest alt om
Ar vedea asemenea inflorescenţe îngheţând cu lumina lor
Provincia barbară din care el este alungat.

* Prin menţionarea lui Caliban se face trimitere la o anume autencitate primordială.
* Sfântul Francisc putea vorbi cu păsările
* Trimitere la succintele haiku-uri şi la cele şaptesprezece silabe ale lor.

poezie celebră de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!