Nu m-am dat jos din pat imediat ce-am deschis ochii. Mi-am privit îndelung trupul, simţindu-mă în acea aşteptare de sine ca o mireasă, ca o mamă, ca un nou-născut, ca o scoică... Eram aidoma femeilor lui Klimt, reală şi ireală deopotrivă. Trupul îmbătrânea, însă senzualitatea şi inocenţa îl învăluiau într-o lumină caldă. Mă simţeam cumva împlinită în pragul acelei revelaţii, ca atunci când te întâmpină de departe parfumul unei livezi în floare. Îţi vine să te opreşti, să nu mergi mai departe, întrucât ştii că următorul pas pătrunde "în cercul închis al destinului"... Pasul l-am făcut, dar când? Nu-mi amintesc decât orologiul bătând miezul nopţii. De-o parte, prinţul caută de-a pururi urma unui picior încondurat, de cealaltă parte îl aştept eu, cu tălpile goale şi bătătorite de fugă.

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Votează! | Copiază!