Născut pentru cer...

Născut pentru cer dar trădat ignoranţei,
Cu firea încriptată în zarea speranţei
Şi ochii predaţi benevol discrepanţei
Urzite-n războiul dintre bine şi rău;
Cu visul pe Stâncă şi capul în hău,
Prin beznă-şi sădeşte tot meritul său,
Sedus de-orizontul incert şi neclar
Ce-aşteaptă un imbold la nivel celular;
Un "susur" ardent emis din Calvar,
Dreptar în rărunchi, să-i răsune mai clar
Când urechea se-astupă cu noaptea ce vine
În duhul mâhnit şi umbrit de suspine,
Când inima bate mai tare, în pulsul amar,
Un ritm pentru rău şi-un ritm pentru bine...
Când torţele minţii în mâini de cleştar
Se aprind să-şi reverse amarul în sine,
Când sufletu-apucă al vieţii pahar
Ce înalţă stindardul chemării divine
Plecându-şi genunchii şi ochii-n Dreptar
Să-şi capete odihna primită prin Har,
Departe de perna uşoară şi moale
Din patul gândirii, nespus de murdar,
În care-un "Mirific" îşi deapănă agale
Cusurul ce-i mângâie încet, cu braţe uşoare,
A minţii prospect şi puteri verticale
Zidind ignoranţei negriul hotar
Ce-l ţintuie-n lut când tinde să zboare
Cu jarul menirii încins pe altar...
E-o luptă acerbă a Naşterii dar
Când duhul cuprinde a minţii izvoare
Duşmanul şiret, ascuns în zenit,
Ia lupta şi-o poartă în văzduh infinit
Suflându-şi efectul în templu-ostenit
De sensuri lipsite de-un scop definit
Ce cugetu-i moaie şi-l spulberă-n vânt
Căci pofta-i apleacă puterea-n pământ,
Dar Cel ce văzduhul întreg a clădit
Stăpân pe adânc, pe înalt şi nemărginit
Curăţă templul de vântul cumplit
Cu "susuru-I blând" şi-atât de râvnit...
Cuvântul, lumină-i aduce, lumina începe să-i placă
Şi braţele firii pe cruce ar vrea să-şi desfacă
Spre Pacea ce vine şi n-are să treacă
Căci totul, prin moarte, cu Sine împacă.
Şi "omu"-şi încinge-apoi coapsele minţii
Iubindu-şi duşmanii, cinstindu-şi iubiţii
Ce-n templul de lut îşi leapădă arginţii
Din straiţele firii păstrate cu dinţii...
Când patosul firii slăbeşte-n proporţii,
Priviri încriptate în poalele sorţii
Cu-o rugă doboară şi închid ochii morţii
Şi-un nou orizont deschid Sărbătorii
Prin harul comun ce-i unge uşorii
Şi pragul de sus, din "creştetul" porţii
Ce intrarea-i deleagă-n "răcoarea dimineţii"
Putere acordându-i, din Însăşi Puterea Vieţii.

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Carol
Votează! | Copiază!