Prostul din oglindă

Pe cât trece timpul, mai mult realizez,
Că nu mai eşti nimic din ce odat' erai,
Iar amintirea ta în colţ eu o aşez,
Acolo nu-i nimic,
Acolo tu îmi stai.

Erai buchet de flori, salbatic, minunat,
Acum o vază goală, în iz de acetonă,
Aveam sau nu dreptate, oricum n-ai ascultat,
Cum să-ţi fi fost de-ajuns când judecai la tonă...

Acum eu încă-s singur, nu mă pot conecta,
Iar lumea mea e goală, nu simt că pot deschide,
O uşă pentru alta, şi-mi mai propun una,
La rândul ei pe care doresc a o închide.

Uitării condamnată, iar eu singurătăţii,
Iubirea n-o să ierte c-am procedat aşa,
Tu răul l-ai făcut, eşti încă judecată,
Dar eu le-am pus pe toate, nedrept, în oala ta.

Conştient că nu e bine, conştient că nu au vină,
Dar eu când pedepsesc o fac până la sânge,
Nu -i dau iubirii şansa să prindă rădăcină,
Pe prostul din oglindă nu vreau să-l văd cum plânge.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Votează! | Copiază!