Aqua forte
Și iată că într-o zi nu i-am mai putut duce sufletului meu
nici o bucurie. L-au năpădit întrebările;
toate cerurile, cu toate căldările,
i-au luat zâmbetul și i l-au dus la Dumnezeu.
Pe urmă viața a făcut din mine o sperietoare:
n-am mai glumit, n-am mai plecat, tinerețea s-a dus,
timpu-a trecut
pe fiecare ușă un necunoscut
intra și ieșea, ca un râu dintr-o mare.
Brățările vântului sună pe câmp
și iată e seară...
Cu greu îmi potoleam sângele odinioară.
Câteodată mă uit la trecutul meu strâmb.
O inimă aleargă prin această învălmășeală,
amintirile fumegă și-alunecă unele-ntr-altele.
Sărutul soarelui încaltele
are un miros greu de-alcool și de hală.
Nu e chioșc, nu e o lingură,
dar seamănă-a tot ce-a uitat să mai fie.
Și iată că totuși lumea nu mi se pare mai singură,
decât singurătatea care-o să vie.
poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zâmbet
- poezii despre vânt
- poezii despre viață
- poezii despre umor
- poezii despre tinerețe
- poezii despre sărut
- poezii despre sânge
- poezii despre suflet
- poezii despre singurătate
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.