Nava morţii

I

Acum e toamnă, e vremea fructului care cade
şi-a unei călătorii lungi pe apele uitării.

Merele cad ca nişte picături mari de rouă,
umplându-se de vânătăi, pentru-a evada din ele însele.

Şi-a venit timpul de plecare, de a-ţi lua rămas bun
de la tine şi-a găsi o ieşire
din sinele care se prăbuşeşte.
II

Ţi-ai construit nava morţii, ai pregătit-o?!
O, construieşte-ţi nava morţii, pentru că vei avea nevoie de ea.

Gerul neîndurător e aproape, merele vor cădea
unele după altele, rănindu-se, pe pământul îngheţat.

Şi prin aer vine moartea ca un miros de cenuşă!
Oh, chiar nu-i simţi mirosul?

Şi-n corpul plin de contuzii sufletul înfricoşat
se trezeşte zi de zi tot mai mic, tremurând de frigul
care se-abate asupra lui prin toate orificiile.
III

Îşi poate un om asigura liniştea
doar cu un simplu pumnal?

Cu junghere, pumnale sau gloanţe omul îşi poate face
o rană sau sparge o uşă pentru a-şi salva viaţa,
dar asta nu înseamnă linişte. O, poate fi numită asta linişte?

Desigur că nu! Cum ar putea moartea, chiar sinuciderea,
aduce vreodată cuiva liniştea?
IV

O, haideţi să vorbim despre liniştea cunoscută nouă,
pe care o putem cunoaşte, liniştea profundă şi plăcută
a inimii în pace cu ea însăşi!

Cum ne-am putea noi oare afla liniştea?

V

Construieşte-ţi atunci nava morţii, pentru că va trebui să faci
cea mai lungă călătorie – pe apele uitării.

Şi moartea moare, îndelunga şi dureroasa moarte
aşezată între sinele cel vechi şi cel nou.

Corpurile noastre-s deja-n cădere, pline de răni,
sufletele noastre se scurg deja pe poarta
cruntelor vânătăi.

Oceanul nemărginit şi-ntunecat al sfârşitului
pătrunde deja prin spărturile rănilor noastre,
potopul e deja deasupra noastră.

Oh, construieşte-ţi nava morţii, micuţa ta arcă,
şi aprovizionează-o cu alimente, cu prăjiturele şi vin
pentru întunecatul zbor al căderii în uitare.

VI

Trupul moare, pe bucăţi, iar sufletului timid
i se şterg urmele, pe măsură ce potopul negru se-nteţeşte.

Murim, murim, toţi murim
şi nimic nu va opri potopul morţii care creşte-n noi,
şi care curând se va ridica deasupra lumii, în lumea de dincolo.

Murim, murim, bucăţi din trupul nostru mor
şi puterea ne părăseşte,
şi sufletul se ghemuieşte gol în bezna ploii, copleşit de puhoaie,
agăţându-se de ultimele ramuri ale arborelui vieţii noastre.

VII

Murim, murim, aşa că tot ce mai putem face-acum
este să acceptăm moartea – şi să construim nava
morţii cu care sufletul va pleca-n cea mai lungă călătorie.

O navă micuţă – cu vâsle şi rezervele necesare,
cu de-ale gurii la bord şi cu toate accesoriile –
gata pregătită pentru plecarea sufletului.

Lansează acum micuţa ambarcaţiune, acum când trupul moare
şi viaţa-şi ia rămas bun, lansează fragilul suflet
pe fragila navă a curajului, arcă a încrederii,
cu provizii şi cu micile ei ustensile pentru gătit,
cu haine de schimb –
deasupra rezidurilor potopului negru,
deasupra apelor sfârşitului implacabil,
deasupra mării morţii, pe care noi încă navigăm:
în întuneric, fără cârmă şi fără port de destinaţie.

Nu există port, nu există destinaţie,
ci numai întunericul care se-adânceşte devenind
tot mai întunecat deasupra potopului tăcut, nefremătător,
întuneric totuna cu întunericul, sus şi jos
şi-n lateral întuneric complet, astfel că nu mai există nicio direcţie;
dar bărcuţa e-acolo, deşi a dispărut.
Nu mai este văzută, pentru că nu-i nimeni s-o vadă.
A dispărut! A dispărut! Şi totuşi
ea e undeva acolo.

VIII

Şi toate-au dispărut, trupul a dispărut
cu totul dedesupt, a dispărut, a dispărut complet.
Întunericul de deasupra este la fel de compact ca cel de dedesupt,
iar între cele două întunecimi micuţa navă
a dispărut,
da, a dispărut.

Acesta-i sfârşitul, uitarea.

IX

Şi totuşi din eternitate un fir
se desparte de beznă,
un fir orizontal
care fumegă puţintel, palid, în întuneric.

E o iluzie? Sau un fum gălbui s-a ridicat
un pic mai sus?
Ah, aşteaptă, aşteaptă, pentru că mai există şi zorii,
zorii nemiloşi ai revenirii la viaţă
din neantul uitării.

Aşteaptă, aşteaptă, micuţă navă
în derivă, sub funebra cenuşă gri
a revărsării zorilor.

Aşteaptă, aşteaptă! Chiar aşa, iată o stranie îmbujorare
oranj, suflete palid şi-ngheţat, o îmbujorare rozalie.

O îmbujorare rozalie – şi totul începe iarăşi.

X

Potopul se potoleşte, iar trupul, ca o scoică de mare zdrenţuită,
iese la suprafaţă straniu şi fermecător.
Şi bărcuţa se îndreaptă spre casă – ezitând şi clătinându-se –
pe fluxul mareei roz,
şi sufletul fragil ajunge din nou acasă,
umplând inima cu o pace adâncă.

El leagănă inima reînnoind pacea,
pacea uitării.

O, construieşte-ţi nava morţii, construieşte-ţi nava!
Pentru că vei avea nevoie de ea.

Pentru că te aşteaptă călătoria uitării.

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!