E-atâta viaţă-n cimitir...

E-atâta viaţă-n cimitir, rămasă netrăită,
‎Atâta dor, visări, iubiri sub glia-nţelenită,
‎Ce-au fost curmate timpuriu, ori după lungi coşmaruri,
Scurtate-au fost şi dulci plăceri şi nesfârşite-amaruri‎.

‎Atâtea ţeluri cu cei duşi pe veci sunt îngropate,
Sub lespezi grele zac virtuţi ce-au fost mult lăudate,
Ambiţii, titluri, vanităţi, însemnele-nălţării,
Pe piatră-nscrise-ar vrea a fi o piedică uitării.

Atâta farmec risipit în clipele sublime
E îngropat şi e-nghiţit în lut în adâncime...
‎S-au stins invidii, neiertări şi fapte necinstite,
Prin praful vremii s-au pierdut blestemele rostite.

‎Ei au păşit-naintea ta în lumea de tăcere
Şi cât de multe ar schimba de le-ar mai sta-n putere!
Dar nu mai pot, s-au adâncit în somnul de sub glie
Şi-aşteaptă-a Judecăţii zi când morţii o să-nvie.

Tu eşti în viaţă, ce-ţi doreşti, la ce-ţi opresti privirea?
Spre ce te-ndrepţi şi unde cauţi să-ţi afli împlinirea?
De eşti un fiu risipitor... te du prin cimitire
Ca să nu uiţi: cândva şi tu vei fi doar amintire!

poezie de Olivia Pocol din volumul de versuri Anotimpuri (4 octombrie 2019)
Adăugat de Olivia Pocol
Votează! | Copiază!