De ce?

De ce ne pierdem în nimicuri şi căutăm nefericirea
De ce în sufletele noastre reci păleşte strălucirea
De ce ne pervertim în lume şi ne golim de vise
Speranţe şi dorinţe vii atât de agresiv ucise?

Suntem doar fire de nisip pe plajele uitate
Perfecţi în lăcomii şi pofte, crudă infirmitate,
A neputinţelor lumeşti şi-a zilelor sordide
A slăbiciunilor cumplite şi-a vitejiilor stupide.

De ce ne ţinem dinţii strânşi când ura ne-mpresoară
Şi ne crucificăm voit pacea interioară
De ce ne credem mai frumoşi, mereu strălucitori
Când ştim, de fapt, atât de bine că suntem muritori?

Suntem fărâme-n Univers, suntem mici siluete
Umbre-neant ce trec grăbit prin căi şi prin comete
Nici n-apucăm să ne aprindem ca o scânteie vie
Că ne şi stingem imediat încă din temelie.

De ce ne amăgim amarnic în ţarcul nostru mic, meschin
Crezând că totul e sclipire şi viaţa toată un festin
De ce-am uitat să fim gingaşi, să dăruim iubire
Şi am fugit de slăbiciuni, sporind în risipire?

Atât de multe întrebări şi tot atâtea remuşcări
În ale noastre clipe rare de palide-ncercări
Să ne răspundem cu blândeţe şi cu înţelepciune
Că viaţa noastră toată e simplă deşertăciune.

poezie de Aurora Cristea
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!