Scripetele

După ce l-a creat – primul om era înc-un năpârstoc –
Domnul a-nălţat paharul Său cu binecuvântări,
"Ei, acum," a spus, "nu-i cazul să ne zgârcim deloc,
Deci să-i dăruim toate harurile din cele patru zări,
Adunându-le teanc, unul câte unul, la un loc."

Astfel, prima ofrandă a fost puterea; apoi, pe rând,
Frumuseţea, înţelepciunea, onoarea, plăcerea...
Deodată Dumnezeu a realizat, în zborul unui gând,
Că dintre toate nestematele care-i alcătuiau averea
Nu-i dăduse încă pacea minţii, cea cu trupşor plăpând.

"Dac-ar fi, "a spus El, "ei, bine,
Să-i ofer şi-acest din urmă giuvaer creaturii,
Omul va adora doar darurile Mele, nu pe Mine,
Îşi va căuta pacea-n Natură, nu în Domnul Naturii;
Şi-n felul ăsta amândoi vom pagubi. Nu se cuvine.

Aşa că va rămâne cu odoarele pe care le-a primit,
Dar le va stăpâni cu teamă, tot pândind vrăjmaşii;
Va fi bogat, dar podidit de griji şi obosit
Astfel că dacă bunătatea nu-i îndrumă paşii,
Oboseala-l va întoarce la pieptu-mi negreşit."

poezie de George Herbert, 1593 - 1633, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!