Arinii Dornei

Arinii Dornei, peste ani,
cu amintirile la poartă,
aşază dorul sub castani
să cânte pe viola spartă
un cântec fără început,
venit cu umbrele opace,
cândva lăsate în trecut
pe buza zilelor gonace,
cu brumele căzute jos
în nopţile cu lună plină
şi ore care vin pe dos
dintr-o eroare sibilină.

Acolo toamnele ajung,
cu înzestrarea necesară,
când fetele afară strâng
bagajele făcute-n vară.
Dar pân-la gară să ajungi
distanţa e atât de mare
că deodată vrei să plângi
chiar înainte de plecare.
Îmi zici acolo să rămân,
să ne iubim şi peste iarnă,
să-ţi fiu al inimii stăpân
de pică neaua pe lucarnă.

O, nicidecum, copila mea,
prea multe doruri adunate
la pândă stau pe undeva
şi îmi vorbesc de libertate!

poezie de Corneliu Neagu din volumul de versuri Poeme peste timp
Adăugat de Corneliu Neagu
Votează! | Copiază!