Departe sunt...

Departe sunt...

Departe sunt de tine-acum
Şi cugetul mă împresoară.
Te văd şi azi pe-acelaşi drum
Când te-ntâlnii întâia oară.

Acele buze sângerii...
Şi ochii tăi de domnişoară,
Frumosu-ţi chip ce oglindi
Un suflet vergur de fecioară!

Cu timpul ce de-atunci s-a scurs
Mi-apari mereu în amintire
Şi parcă-n inimă-s străpuns
De-o searbădă neîmplinire.

Dar nu sunt eu cel vinovat
Că între noi s-a stins iubirea,
Ci tu ai fost că ai lăsat
Ne-ncrederea-ţi câştige firea.

Şi de atunci mă tot gândesc
Cum ar fi fost a nu te pierde,
De-ai fi-nţeles că te iubesc
Lăsând amoru-mi te dezmierde.

În dimineţi alături eu
Seninu-ţi fi găsit aproape
Şi te-aş fi deşteptat mereu
Cu un sărut aprins pe pleoape.

Cât îmi eşti dragă îţi fi spus
Încă din zorii dimineţii
Şi-ţi fi destăinuit conclus
Că tu îmi eşti minunea vieţii.

Şi pe-nserat să fi privit
Cu tine-alături totdeauna
Luceafărul, la asfinţit,
Lucind în unison cu luna.

Sufletul tău îşi fi avut
Împăciuirea mult dorită
Lângă al meu ce te-ar fi vrut
Încrezătoare, fericită.

Departe de-unul suntem noi
Şi-aş vrea gândirea-mi te ajungă
Cu remuşcări transpuse-n ploi
Pe inimă având să-ţi curgă.

Iar dacă vrei cumva acum
Ca a mea inimă te ierte
Întoarce-te puţin din drum
Şi lasă-ţi inima te certe.

Căci în dovadă cu păcat
În solitudine-l simt parcă –
Amorul tău exagerat –
Vrând lacrimile mele-mi stoarcă.

poezie de George Ciprian Bălan din revista Luceafărul de seară Botoşani (15 aprilie 2022)
Adăugat de George Ciprian Bălan
Votează! | Copiază!