Copacul vieţii

purtam o rochie ivoire.
spre seară, mi-am pierdut esenţa fiinţei
în bătălia din deşertul cărnii.
căutam cu înfrigurare chintesenţa vieţii
şi nu o găseam nicăieri,
te vedeam doar pe tine,
un tip imatur, cu ochi de noapte
şi drama conştientizării neantului...

apoi, în acea dimineaţă de joi,
după ce mi-am înecat inima
în fluvii de lacrimi,
am descoperit arborele alb,
jumătate înfipt adânc în pământul din mine
şi jumătate înălţându-se spre cerul speranţei...

cireşii japonezi mă priveau
cu ochi de flori roz
şi fără să vreau, fără să caut,
mi-am regăsit zâmbetul
într-un mesaj ultramarin:
,, mi-e tare dor de tine,
femeia mea cu trup de vânt!"

întinerită, m-am trezit învăluită în parfumul primăverii;

ascult universul.
iarba-mi şopteste un adevăr
care nu-mi aparţine:
femeie, opreşte-te, ascultă-ţi viaţa!

mă aşez.
e duminică şi mă îndrăgostesc pe îndelete.

copacul vieţii îşi regăseşte rolul într-un târziu.
infinitul albastru scrie pe cer
o întreagă istorie, cu litere de-o şchiopă:
tu, fericire, sărută sufletul femeii!

şi-atunci te văd şi te strig -
auzi cum plânge austrul?

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!