Toamnă cu parfum de cafea

De ce crezi că, dacă-i toamnă,
Este totuşi prea târziu,
Iar natura te condamnă,
Cu un gângurit pustiu,

C-ai plecat nepăsător,
Într-o sumbră primăvară.
Nu ştiai că-mi va fi dor
Să fim ca odinioară,

Când croiam din lut cuvinte,
Prefăcându-le în stele?
Crezi că-s toate prăbuşite
În cutia cu surcele?

Îmi tot spui, prin triste rânduri,
Că şi patima e stinsă,
Prăvălită printre scânduri.
Dar... de ce nu sunt convinsă?

Declari că îţi sunt iubită
Apoi zici că-s cabotină?
Da, nu sunt neprihănită,
Însă tu n-ai nicio vină?

Nu te-apasă uneori
Lungi tristeţi bacoviene,
N-ai dori, scăldaţi de nori,
Să ne pierdem prin poiene,

Să m-alinţi, cu vocea-ţi sobră,
În hohote dacă plâng,
Fără a scoate vreo vorbă,
Privind frunzele din Crâng,

Să-mi scrii iarăşi un poem,
Zâmbind, să-mi reciţi Tagore,
Sfidând Karmă şi blestem,
Zilele să-ţi pară ore?

Nu-ţi pretind să-mi spui acum
Pentru ce ai alungat,
Brusc, al crinilor parfum
Sau cu ce te-am supărat.

Nu vreau socluri de regină
Iar din slove să-mi zideşti,
Dar, cu vechea-ţi pelerină,
Doar un pic de mă iubeşti,

Urcă-n trenul ce te poartă
Înapoi, în timpul meu,
Fascinaţi de-a noastră soartă,
Să plutim spre Elizeu.

Fă-ţi valiza ponosită,
Învelită-n catifea,
Chiar de gara-i prăbuşită,
Eu te-aştept... la o cafea!

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!