Răsul

În blana-i năpârlită au năpădit scaieţii,
Alunecă prin ramuri bătrân şi mohorât.
Îşi omora el prada nu pentru hrana vieţii,
Ci numai pentru sânge-a omorât.

Un pui de cerb se-azvârle prin ierbile-n cascade
Şi se opreşte-o clipă, sfios, ca un surâs...
Cu coada şfichiuindu-şi pântecul supt, ce cade,
Îi sare-n ceafă ucigaşul rîs.

Se tulbură privirea de cer senin umplută,
Corniţele firave se poticnesc în lut.
Iar rîsu-şi scoate limba din gura-i desfăcută
Şi-i pare că e iarăşi ca-n trecut.

Şi sângele ce-n blana pufoasă se prelinge
Îl reîntinereşte o clipă, nefiresc.
Dar limba ostenită azi nu-l mai poate linge,
Şi vechii colţi, slăbiţi, îi clănţănesc...

Din ce în ce mai slabă şi inima îi sună
Şi fiarei i se pare că-i iarnă, c-a-ngheţat,
Că-n ultima lui pradă, de astăzi, se răzbună
Tot sângele pe care l-a vărsat.

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!