Mă închin

Sunt, Doamne, instrumare funerara;
se-ncearca-n mine chinuri si jivine
cu glas sonor de trup si de ocara.
Sub tremurarea lunei cristaline
in unde vii, in unde albe- cine,
ascuns si mare, mic si luminat,
mi-a spus sa ma ridic inalt spre Tine
in iscodiri de soapte si de vise,
si sa te cat cu brate de agat,
nostalgic si crucificat deschise?

Mi-am ingropat trecutul ca p- un mort.
Credinta noua mi-a sapat- lopata-
o groapa larga si indurerata
si-adinca; alba, ca un strai de port
si vie, ca o haina de ispita.
M-am invelit cu trupul meu, tarina,
si cruce-a fost o lacrima pagina
ce s-a infipt in glod, nelinistita.

Din cripta proapata m-am ridicat
spre Tine, flaminzit si incruntat;
Te-am cautat in veacuri si in stinca,
cerseam o dira si cerseam stigmat
spre care-am frint nadejdea mea adinca:
dar bratul meu nu T-ea imbratisat.
ieri, inchinarea nu-nflorise inca.

Azi, din razorul slovelor batrine
un mugur isi suraide alb, Stapine.

poezie celebră de Constantin Noica
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!