Timpul n-aduce alinare (sonet II)

Ati minţit când aţi spus că timpul e vindecător,
Aţi minţit toţi, timpul n-aduce alinare!
El încă-mi lipseşte-n plânsul acestei ploi uşoare;
Îl vreau când valurile duc cu ele-n zare un vapor;

Zăpezile de altădată dispar de pe creste ca un nor,
Şi frunzele de-alt an fumegă pe fiece cărare;
Dar dragostea de-alt an rămâne, ca o durere mare,
Îngrămădită-n inimă, iar vechile sentimente încă dor.

Sunt sute, sute de locuri unde mi-e teamă
Să mă duc – amintirea lui acolo încă stă la pândă.
Apoi, îmi spun, intrând uşurată într-un loc retras, îndepărtat,
Unde niciodată, dar niciodată, piciorul lui nu a călcat:

"Nu-i nicio umbră-a lui aici, oricât de ştearsă, de plăpândă!"
Şi stau acolo tulburată, şi mi-l amintesc... şi inima-l tot cheamă!

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!