Scânteiau în iarbă zorii
Scânteiau în iarbă zorii și-adormea în ceruri luna
Când un scâncet de copil stingea dulcea tihnă-a verii,
Căuta prin scutec lapte și un prim apus al serii,
O fetiță cu ochi verzi săruta a mamei mâna.
Nu-ntrebați pe Dumnezeu de ce-a spart fereastra lumii
Într-o zi de mare sfânt când în candele aprinse
I-au tors visele-n fitil ca văpăile încinse
În orașul lui Fănuș, cel ce-mbracă-n flori, salcâmii.
Dă târcoale-un rid sau două pârguindu-i tinerețea
Pregătindu-i drum ales spre amurgul ce-ntețește,
Prin troienile de-omăt cu încredere pășește
Gustând mierea din stupina ce vestește bătrânețea.
În galop trecut-au anii, iar din fradeda-i pruncie
Nu-i rămase decât dorul și oceane de-amintiri,
Ce urmară se-oglindiră în a gingașei priviri
Și în zâmbetu-i... de mamă... de soție... de femeie.
poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre mamă
- poezii despre copilărie
- poezii despre apicultură
- poezii despre încredere
- poezii despre verde
- poezii despre vară
- poezii despre tinerețe
- poezii despre sărut
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.