Nesăbuința se plătește
Se-aude din când în când un guguștiuc
Și clopotul bisericii ne-anunță
C-a mai trecut un ceas ca un tăvăluc
Peste orașul, doar o aparență.
Tăcerea se-nalță în strigăt acut,
Universului îi cere iertare
Pentru nesăbuința în absolut
A propriei autoîncântare.
Ne-ai dat Doamne timp de meditație,
Ne-ai izolat să știm ce e iubirea,
Astăzi ne-ai trimis sfânta citație,
În fața ta să ne-asumăm menirea.
Abia acum am înțeles cu toții,
C-am fost și suntem în aceeași barcă,
Stăm în lumină sau sub poala nopții,
Că viața are drepturi și ne-ncearcă.
Am învățat să luăm liniștea din flori,
Pădurea s-o punem la loc de cinste,
Reconstruim acum scara de valori,
Smeriti iti spunem Doamne, bogdaproste!
Sub cerul senin să facem mătănii,
Să ieșim din păcat, să trăim cuminți,
În pragul casei să mai stea bătrânii,
Copiii să se joace nestingheriți.
poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre învățătură
- poezii despre valoare
- poezii despre tăcere
- poezii despre trecut
- poezii despre timp
- poezii despre sfinți
- poezii despre religie
- poezii despre păduri
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.