u eşti vinovat pentru toamna din sufletul meu, pentru toată cromatica gândurilor firave, tăinuite cu grijă printre aparenţe. Vinovat asumat pentru apusuri melancolice, ispite nestăpânite, orgolii hâde care ne frâng amintirile în jumătăţi imperfecte. E rost de tine pretutindeni, în adâncuri de sine neştiut de nimeni, în subconştient şi vădit printre evidenţe de necontestat. Fug de noi închipuit şi real cu tălpile goale de trecut şi uneori cu prea multe idealuri purtate de vântul schimbării până la margini de răsărit tăcut. Eşti prizonier acestei umbre de gând şi câteodată te respir prelung, potolindu-mi neputinţele, ca un hoinar dator pe vecie timpului nestatornic. Am nevoie să mă strângi în braţe cu putere, ocrotindu-mă de oameni străini, lacomi, făţarnici. În linişte, despărţindu-ne de frivolităţi lumeşti şi apartenenţe sociale doar aşa îmbătaţi de melancolie să-ţi ascult cuminte ritmul inimii. Ajută-mă să cresc, să-mi iert fricile, imperfectiunile, insuficienţa. Dar nu brusc, abuziv şi obligatoriu cum au crezut alţii că ar fi imperios necesar. Tu înţelegi că sufletele nu seamănă şi nu se vând la duzină pe vorbe goale. Vreau să plouă peste noi cu dimineţi de septembrie blând. Să ne vorbim din priviri fără să ştie nimeni. Să uităm orice e necesar. Şi când suntem departe unul de altul să ne aduce aminte că doar de cei pe care i-am hrănit cu iubire suntem cu adevărat responsabili.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Votează! | Copiază!