Confesiuni (3)

aşa cum sămânţa se cuibăreşte în mână semănătorului
asemeni, în întunecimea confesionalului îmi şoptesc nerăbdarea
marginile cuvântului mă ascund, prunc în pântecele milostivei maici
şi liniştit las rădăcinile să-şi facă loc
lacrimile mă udă curăţindu-mă
iubirea mă-încălzeşte ridicându-mă
şi înfrunzit ies cu un semn pe fiecare umăr
aripile-mi cresc până la cer
soarele mă-întâmpină cu bucurie
vânturile mă poartă lin pe braţe
şi toate cântările mi se revarsă-n suflet
mulţumesc celui ce m-a dăruit cuvântului
şi cuvântului pentru că m-a primit la sânul său

din taina întunecimilor
mă ridic în cuvânt
co povara rodului meu
oare e pe măsură?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!