Târziu, în toamnă

(poezie creştină)

Nu mă condamnă gândul c-am ajuns
În toamna vieţii căutând răspuns,
Cât nepăsarea dusă până-n toamnă
Şi întristarea duhului ascuns –
Tăcerea despre Tine mă condamnă.

M-am ofilit la mijlocul cărării,
De mult ce-am stat sub gardul nepăsării;
Şi-nfometat, sub frunzele bătrâne,
Privesc din nou spre poarta îndurării,
Să-Ţi, amintesc că sunt aici, Stăpâne!

Degeaba aş mai bate pe la geamuri,
Că sunt fricos şi fără vlagă-n ramuri!
Puţinul rod ce-l dau spre pocăinţă
E prea puţin să-mi crească alte hamuri –
Şi cad răpus de-o nouă neputinţă.

Mi-au răsărit zăpezile în minte
Şi-oi îngheţa din lipsă de cuvinte,
De nu vei vrea din nou ca să promiţi
C-aduci din cerul Tău îmbrăcăminte
Şi hrană la copacii dezgoliţi!

Când rostul meu doar moarte mai înseamnă
Şi stau pierdut, cu crengile vâlvoi,
Un ticăit de vreme mă îndeamnă
Să mă ridic la ultimul război.
Mai eşti aici? Mi-a mai rămas din toamnă?
Am auzit că m-ai chemat 'napoi...

poezie de Viorica Mariniuc
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!