Suflete, sărace...

Ţi-am şters lacrimi de durere,
Te-am pansat prin rugăminte,
Ţi-am stors din străfunduri, fiere,
N-ai luat învăţăminte!

Vii mereu târâş pe coate,
Cu trădări, vise pierdute,
Eu, durerea, nu-ţi pot scoate,
Nici să lupt ca pe redute.

Înădesc cum ştiu, stângace,
Din ce-ai mai rămas, sărmane,
Sper să pot, nu-s prea dibace,
Am doar înzestrări umane.

Zdrenţuit şi fără vlagă,
Oh! ţi-aş pune şi perfuzii,
Ai şi răni... iar ici, o plagă
E deschisă de iluzi.

Sângerează... Biet de tine,
Cum să te feresc de rele?
Ai pierdut şiroaie line,
Am umplut vreo cinci ulcele.

Eşti prostuţ, naiv din gene,
Te-au vândut ca şi la piaţă,
Şi te-au sfârtecat hiene,
Ţi-au cotrobăit prin viaţă...

Stai să te cârpesc cu grijă,
Nu mişca că eşti rărit,
Şchiopătezi... ţi-aş pune tijă,
Parcă eşti măcelărit!

Şi te-am dojenit ca mama
Ce-şi povăţuieşte pruncul,
Ori eşti surd, ori nu iei seama,
Guşti durerilor, adâncul...

Te-am strâns pe bucăţi, fireşte,
Ca pe-un puzzle cos bucata
Pe unde se potriveşte;
Fac zigzaguri... şi eşti gata!

Ai grijă că viaţa-i dură,
De mai pierzi din bucăţele,
Te răceşti... de n-ai căldură
Te vei stinge, sufleţele...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!