Trupuri până la nori
stai lângă mine tolănită în așternutul
acesta alb al anilor
probabil mi-am pierdut definitiv
arealul propriu
într-o încleștare a orgoliilor
dar tu mă vezi mereu ca pe un joc de linii și nuanțe
ca pe o artă a ta
personală,
o arhitectură a închipuirilor tale
pesemne te-ai obișnuit prea mult
cu rutina
trupurilor noastre până la nori
cum ar fi de pildă
dragostea fără uși trântite
setea fără buzele arse
picioarele tale nemăsurate
fără privirea mea de expectativă?
în definitiv,
cum ai putea să le spui
apelor să nu mai fie râuri
timpului să nu mai fie nisip
iubirii să nu mai fie rană?
cum ai putea să-i spui ecoului meu
să nu te mai strige
pe nume?
poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre iubire
- poezii despre râuri
- poezii despre picioare
- poezii despre nori
- poezii despre nisip
- poezii despre jocuri
- poezii despre artă
- poezii despre arhitectură
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.