Întristarea de amar

sentimentele-mi rupte acum,
ceţos mi le lipesc cu neculoarea tăcerii
risipa emoţională ofilind-o,
într-un balet la nimereală sub lună neprotejată.
sedus de degetele tale ce promit că o să scrie
alt poem, adevăr exist în durerile încinse
şi curgătoare până-n sinapsele rătăcite dinspre tine.
acum, oraşul îşi pipăie părerea din vârfuri de relee
agitându-se prin dogma cenuşiului de nimic iertat.
arta se tulbură în goana domolului...
tramvaiele se zăpăcesc între paralele de metal,
statuile ţipă după braţele pierdute oriunde
de libertatea nonsensului învinse.

de pe ziduri cad corbi senini în premeditatul asfalt
şi neajunsuri înveşmântate în frac
îşi fac rondul de veac.
cerul roteşte noiane de încâlcite focuri...
simetrii disimulate pe oriunde
şi orbite obişnuite cu neconsolarea
imprimă ritmul spasmodic al adevărului în treziri...
eu durerea mi-o hrănesc nepereche,
cu gânduri smulte de pe întinsuri umblate
de tălpi nedezmeticite
unde momentul reînviat de rătăciri
îşi răstoarnă lucirea deznădejdii.

într-o descriere în re major
pasul pulsului mi-l aud
când o amintire nouă răspândită în toate,
construieşte un alt orizont
în marginea sângelui funcţional
cu partea slobozită spre nefast.

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!