Îţi las, iubite...

Îţi las, iubite, toţi anii tinereţii
Preţuieşte fiecare clipă din ei,
Nu te-ntrista căci povara bătrâneţii
O iau cu mine pe muchie de condei.

Noian de dulci amintiri îţi las, iubite,
Hrăneşte-te cu ele din noapte până-n zi,
Chiar dacă unele din ele sunt cernite
Tu dă-le suflul magic, fă-le să pară vii!

Îţi las banca din parc pe care ne iubeam,
Soarele, luna, marea, ultimul amurg,
Oaza melancoliei în care ne-oglindeam
Făuritori de visuri ghidaţi de Demiurg.

Îţi las felii de suflet în pojghiţe subţiri
Cât să-ţi ajungă pentru viaţa toată,
Mireasma lor să-ţi pătrundă în simţiri
Să vezi ce-nseamnă dragostea adevărată.

Îţi las cerul plin de stele căzătoare
Priveşte-n întuneric semnele astrale,
Şi cea care licăreşte cel mai tare
Să te-nvelească cu colţurile sale.

Îţi las o urmă de speranţă fumegând,
Rătăcită, palidă, timidă, fără suflare,
Vino şi mângâie-o, din când în când,
Fă-o să strălucească, oferă-i alinare!

Să nu rămâi orfan în braţele iubirii,
Caută-ţi o copilă, cu foc să o dezmierzi,
Zidiţi-vă imperiul nescris al fericirii,
Nu face greşeala ca şi pe ea să o pierzi!

poezie de Maria-Magdalena Stan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!