Lanţul

bunica mea din precambrian era un fel de panteră
ERA o panteră!
ca-ntr-un cântec în proprii colţi ea puii-şi căra
nu-l păsuia când greşea pe bunicul
onomatopeic la colţ îl executa/ nu cunoştea propriu-zis
absurdul iubirii... nici vreo vină a morţii
instinctual... necesar... exista
adulmeca depărtări/ cumva anxioasă/ fără fiţe vărsa
câţiva stropi de lămâie-cu-sânge
punea de-un tablou cu desuuri de frunze şi lycra
la prima intrare-a iubirii în necunoscut
nonşalant problemele ei le pasa

celeilalte:
un fel de enunţ din 4 cuvinte bolnave
timidă supusă cărându-şi femeia... în fapt
adânc ţintuindu-l pe el făcut trup...
[din trupul ei trup... carne... şi suflet...]
iubindu-l prudent cu floare de tei şi din lut
nici prin cap nu-i trecea cum deja următoarea
să iasă din ea profund exersa

femeia seratei dansante purtând jartiere
cu-albastre unghii femeie... şi gene fluide
din lup domolit-pe-jumate privirea vrăjită furându-şi:
dispune de el şi atât.

când nepoata de sânge sălbatic
se-avântă pe scenă
benevol
stăpână şi sclavă
perfecta artistă
păstrându-şi cuvinte la gât drept mărgele
secure şi scut
mai jos
mic... adam... renăscut.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!