Tu, eu... albastru

N-aş fi crezut, de mi-ai fi spus să fie
atâta potrivire, dar am simţit apoi
acelaşi gând, aceeaşi frază vibrând
prin jur, lumina mă inundă,
eu ochii mi-i acopăr să pot să văd
abisurile adânci şi' ntunecate
din propria-mi fiinţă, în preajma unei sălcii
îmi plâng acut durerea, cu ţine

în mine...

stârnesti furtuni ce vin
să cureţe cu forţă,
şi cu lacrimi
şi apoi şuvoaie tulburi se năpustesc în hău...

şi cad...

şi tu mă prinzi, chiar înainte
să mă izbesc de caldarâm
iar eu în vis cu forţă,
cu mâinile de gât te strâng
că nu ai cum în doar o oră
să mă' nveţi mersul, tangoul şi iubirea

pe-o muzică de un albastru tu...
albastru eu... o mare de senzaţii
în care mă înec la acea oră,
şi chiar şi mai apoi,
mereu gândul meu pleacă...
dar, un copil nătâng mă trage cu un ţipăt
rapid, la suprafaţă
ca să mai uit... tăcerea
mă apasă, singură zbor şi uşor
ating plăcerea unui dor
ce ţese' n suflet celulă cu celulă...
iubirea aceea născută ca să moară
cadavrele ce s-au trezit parcă la viaţă
şi-au învăţat apoi să umble
prin mlaştini şi noroaie
în încăperea din joi de dimineaţă...
de unde am plecat prea des nervoasă şi plângând
dar ştiu că ţi-am lăsat schiţat
un TU, zâmbind în fiecare joi,
tot dimineaţă
văzut de toţi acei ce vin şi mai apoi...
se întorc ca mine rând pe rând...

în a lor viaţă.

poezie de Ada Nica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!