EU, COPACUL...

Eu m-am ascuns adesea, de mine, prin pădure
Şi mă credeam copacul cu trunchi şi ramuri dure;
Am alergat timidă spre licăriri de soare
Şi mă credeam, eu însămi, o stea nemuritoare....

Mi s-a-ntâmplat odată s-alerg spre nicăieri,
Să zbor printre iluzii chiar dincolo de zări,
Am alergat prin beznă şi prinsă în hăţiş
Nu-mi mai găseam cărarea să ies spre luminiş...

Atuncea eu, copacul, m-am clătinat în noapte
Şi-am picurat în zori cu rouă şi cu şoapte...
Mi s-a deschis deodată fereastra către Cer
Şi m-am rugat în taină:,, Nu mă lăsa să pier!''

Şi am rămas copacul firav, dar în picioare;
Eu mai alerg şi-acuma, ca orice muritoare,
Să ies din întuneric, culeg din cer lumină,
Şi trec prin,, uşi'' deschise... cu inima senină....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!