Amiaza se coace-n foc
cum un mănunchi de raze strălucitoare
pun stăpânire pe ziua de vară
în tăcerea ei odihneam la umbră
pe ierburile coapte blând mirositoare
amiaza fără nicio boare se coiace-n foc
și coace până-n inima pietrei
am alungat somnul pe apele înserării
simțindu-i trupul cum alunecă-n vânt
foșnitor prin frunze de plopi despărțiți
cu tristețe lăcrimată prin coaja alburie
drumul ca o purpură țesută purta povești
spuse copiilor înainte de somn
și înserarea bătea la porțile raiului
fără să intre grăbită-n ora captivă
noaptea se scufunda în adâncul întunericului
cu întâmplări rupte din viață
obosite de atâta lumină orbitoare
poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre somn
- poezii despre seară
- poezii despre întuneric
- poezii despre vânt
- poezii despre viață
- poezii despre tăcere
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre religie
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.