Femeia interioară

meteahna tristeţii tale încape într-o poezie de ploaie
când îngerii mor deasupra mormintelor de apă
fântâni, invers, pe cer ţin zeamă
în existenţa lichidă a tăcerii spre şoaptă,
de acolo spre strigăt
tu, femeie de casă-n odaia sufletului meu
îmi ştergi praful din umbră, de pe tăişul răcnetului,
o mică fărădelege-n albastru
seninul are lumina în cioburi,
picături din ruga ce plouă invers, spre cer

azi pe lacrima ta s-a strâns praful,
pe-afară ploaia a supravieţuit
cu apa clocotind de cădere
unde tu
eşti cuvânt
şi carne de-amintire,
pasărea are cântecul astupat
în sicriul târziu

în toate literele mele-i cuib de morminte,
nu ştiu a scrie
ce toţi poeţii au uitat să spună
despre tine, femeie
cu nimbul aşezat, ca o pălărie pe creştetul lui Dumnezeu,
pe vis omenesc spre eternitate

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Afrodita
Votează! | Copiază!