Aceeaşi pistă

E tot o fugă, fuga din coşmarul pierderii coloanei infinitului.
Iar am avut un vis de trezire bruscă.
Mă readucea abandonul în punctul muţeniei,
în camera alunecărilor în altă cremene.
Ca un copil curat şi cuminte, părăsit de părinţi,
îmi prindeam inima şi o vedeam
cum se scurgea printre degete,
neputincioasă de a se aduna în palma cuvântării...
Înţelegea deplasarea dintr-o tulburare în alta,
contempla retragerea în baia alunecării pe trupul timpului acela.
Şi viaţa se scurgea în palpitaţii.
aruncându-mă în fuga de furtul de suflet cu ţâfna privirii,
paraşutată pe bunăstarea clipei,
să fiu cât mai greu de atins de fulgere cotropitoare.
Există o tandreţe în care se dăruiesc toate,
care e totuşi de neîmpărţit.
Odată vândută la talciocul îngândurării,
mă lasă fără puterea piciorului de a continua drumul,
fără zâmbetul culorilor din anotimpuri.
Am fugit să mă găsească norocul luminii
cu străduinţa de a mă ajunge,
acolo unde înfloresc zambilele,
acolo unde aerul rămâne înmiresmat de privire.
Greu de explicat de ce fuga e rugă.
Greu de explicat de ce se încorsetează coastele în tăcere,
când nu aud nechezatul viselor.
Fug de abandonul mângâierii lipsite de mângâiere,
ca un ţântar care fuge de palma care dintr-o mişcare,
îi retează viaţa.
Încă am coşmaruri, încă mă cutremură alunecarea în crema pierderii.
Fug de fuga care se varsă în mine apoteotic cu o trezire.
E tot o fugă.
Învârtindu-ne între ceea ce suntem,
doar în dragoste ne vom găsi de nedespărţit,
noi, cei ce, oricum, împărţim aceeaşi pistă.

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!