Rezonanță
Cât pe-aci să înghețe cuvintele în ceață.
Se lăsăse dintr-o dată o umbră deasă pe față.
Cu frigul în oase, în scorbura privirii, albitură, lotus,
la granița-ntre frunze și heleșteu,
își tremurau stăruitor, ruga spre Dumnezeu.
Cu ce dar mă împresori, tu, vreme, așa, mereu?
Te simt cum mă petreci oriunde-aș fi,
ba cu ger, ba-n parfum de liliac...
Căzusem în prăpastia cuvintelor,
îmi venise hodoronc tronc, o stare de hac,
patinând pe gândul acela năucitor. Eeee!
Nu se vindecă de cântece dorul dor!
Ploua cu picuri săgetați de rezonanța câmpului
peste potecile văzului tulburat.
Ca un soldat, auzeam din stânga jinduiri după rotirea în zbor,
din dreapta, la talpa pământului, tânguitor rostogol.
Cât pe-aci să înghețe cuvintele la cât de tare bătea vântul în calea lor.
S-au dezbrăcat de surle, cufundate în adâncul ochilor.
Simțeam tăria coborârii, urcușului,
intrarea și ieșirea din albușul unui nor.
Văzduhul rezona, ca de-obicei, cu pieptul zilei tulburător.
poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre zbor
- poezii despre dor
- poezii despre cuvinte
- poezii despre vânt
- poezii despre timp
- poezii despre religie
- poezii despre prăpăstii
- poezii despre ploaie
- poezii despre ochi
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.