La sindrofia epigonicilor timpuri

Îi voi spune vântului să tacă
şi de ochii noştri trişti să se ascundă.
Când la primul bal în armonie
vor da amicii miei artişti o sindrofie.

Să îmi rămâi zadarnic aproape
parfumul să mă îmbete printre şoapte.
Când luna licăre in noapte
şi spaima nu se-avântă afară din palate.

Nu voi corupe lumina inutil,
cu mandolina să-mi cânte un vodevil.
Şi nici paznicul credincios de la poartă
să îmi păzească cu credinţă musa moartă.

Nu voi folosi nici unelte de tortură
şi nici acatiste voi da fără măsură
La un călugăr dintr-un schit pustiit
ce a lăsat o mamă plângând că s-a răspopit.

Voi cânta nopţii să cedeze somn lin
chipului atârnat pe perete de un cui.
Când toamna îmi va rămâne uşarnică pe drum
acoperită de frunze hai-hui.

Să sângereze peste mine cuvinte aievea
ca un pansament de pus la rană.
Când algoritmul identic nu va mai durea
în saltul păcatului de odinioară.

La sindrofia epigonicilor timpuri
nu vei avea chip de poet chinuit.
Linşat de o durere măruntă din plânsuri
ce se scurge pe caldarâmul de granit..

Ca o daltă în marmură cu puteri
săpând când somnul te va fi răstignit.
Rămâne un ceaslov de gânduri
peste amurgitul pasării măiastre, din versul slăvit.

poezie de Lidia Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!