Anotimpul miraculoaselor combustii după o rătăcire...

Ai revenit, psalmodiind cântări
în nopţile de linişti sub salcâmi...
Cu buzele emfatice de aşteptări
ai sărutat pe cer polară fruntea ei
de lut oliv al rătăcirii tale...
Şi păru-i cris, vâlvoi, învăluit
de nori de dezmerdări: platonice-aurori,
i-ai răsfirat în văluri de brocart
pe nesfârşite - înspumate ape...
Cu-n tâlc din vis, ea ţi-a zâmbit,
să o primeşti în raza ta de-atunci...
În ea să uiţi şi-n ea să-nveţi să înfloreşti
un crin sălbatic, sângerând pe seară
cu începutul, diafanul astru,
cum să iubeşti şi s-aromezi în pâine
miezul zilei mai carnal,
să îl dezbraci de gândurile rele,
în oase drepte, rătăcind sihastru
şi-n lanul plin de maci albaştri,
de cercul crucii umbra răstignind,
cu braţul flăcării, mileric, să îi smulgi
din egiria razei tale alte raze
în zborul grav de fluturi trişti
cu aripile de lumini, înmătăsind
pe pajiştea lazură, plaiu-n alabastru!
Să-ţi uiţi de cât ai fost iubit,
iubit de zei, de vânt, de îngeri şi de flori,
de ne-nceputul de culori – balsam
al vrerilor adânci, prin tine rătăcite...
De cercul sângelui făcut scăpat
spre-a evada din nepăsarea clipei,
te lupţi s-ajungi la straja altor zori-
înger pastor al turnului căzut
ecou a câte sunt şi încă ne-mplinite!

poezie de Gheorghe Apetroae
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!