Pământ şi foc în inimă străpunsă...

Schimb doar vorbe, omor doar timpul
ce îmi pare
şi viaţa mi-e frumoasă ca încercare...
destinul nu-l forţez, încerc să ies
din transă,
şi mă întreb... mai am vreo şansă?

dar nimeresc în ceaţă,
aceeaşi glie
sunt îndrăgostit, mă simt usor
ca somnul lin, fermecător,
de o stafie.

Şi ziduri albe - incolore...
o lume fără margini, în imaginaţia mea
de copil pus la colţ pe coji de nuci
în sala paşilor tăcuţi…

melancolic şi prudent îmi pare azi pământul,
puţin înjunghiat…
din nor, apare vântul.

poezie de Octavian-Sergiu Ciurtin (februarie 2008)
Adăugat de ve@nu blajan
Votează! | Copiază!