Survolare

sunt eu acela care sunt mereu
în orice ipostază survolată
şi timpul din sejur e tot al meu
şi lumea, când mai lungă, când mai lată

am rătăcit aici nici nu ştiu când
am rătăcit aici nici nu ştiu cum
când căutăm o boaghe de cuvânt
şi regăseam doar pasăre în scrum

şi dac-a fi cumva să nu mai fiu
acelaşi chip de lut din traectorii
din umbre rătăcite prin pustiu
aş face sensuri noi, aleatorii

şi bradul de Crăciun, împodobit
cu stele din Pleiadele polare
l-aş arbora la margine de schit
le-aşi savura în lentă survolare

şi inc-un an aşi scrigeli, latent
pe tristul meu răboj intercalat
într-un sistem senil şi coerent
cu disonanţe scoase la mezat

în rest... sunt eu acela care-am fost
şi- acel care va fi, încă mai sunt
când vagabond, când om cu adăpost
când păcătosul naibii şi când sfânt

oricum n-aşi da- lovesc în relativ
şi toate sunt acolo unde sunt
şi tot efectul lor cumulativ
oricum mă va reduce la mormânt

şi liniştea din zbuciumul etern
anihilat de grava veşnicie
va deveni o umbră de patern
în hăuri care naşte energie...

dar pân-atunci mai sorb din vin
şi din femei, esenţele amare
că cine ştie dacă mai revin
aice, pe Pământ, în survolare...

poezie de Iurie Osoianu (17 decembrie 2018)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!