Regăsire
De mult căzuse, negru, asfințitul,
Orașul m-a primit cu zvon de ploi,
Grei picuri mi-au lovit obrajii goi,
M-au dojenit pe mine, rătăcitul.
Un vânt ar vrea cu mine să se joace,
Dar moi îi cad aripele, deșarte,
De-atâta ploaie, chipurile sparte
Iar tremură-n oglinda din băltoace.
În parc, castanii falnici m-au uitat,
Doar câinii, vagabonzi, la lună latră,
Din turnul nalt durat din rece piatră,
La catedrală, clopotele bat.
Se-aude cor de streșini, trist, plângând,
Iar lutul greu, mă trage către sine,
Cu greu pășesc, dar fericit, în fine,
Mi-e urma mai profundă ca oricând!
poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre ploaie
- poezii despre câini
- poezii despre vagabondaj
- poezii despre uitare
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre religie
- poezii despre parcuri
- poezii despre oraș
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.