Focul vremii

De m-aş întoarce în vâlvoarea vremii
Să sting până la urmă 'ntregul foc
Şi în cenuşa gri să fac mătănii,
Secundele încremenind pe loc,

Atâtea primăveri ar locui-ntr-o floare,
Atâţia muguri mi-ar pocni la tâmple,
Nu s-ar mai pregăti, ca de plecare,
Cireada viselor mereu flămânde.

În iarba verde, verde mi-ar fi braţul,
Genunchiul l-aş înfige în pământ
Şi-aş strânge cu putere-n juru-mi laţul
Iubirii crude - veşnic legământ!

'Napoia vremii dacă m-aş întoarce,
Reinventând alte bătăi de ceas,
Aş sechestra la mine în torace
Doar verile ce n-ar avea sălaş.

Şi m-aş culca adesea-n miazănoapte.
Şi m-aş trezi, fireşte-n miazăzi,
Cu pielea arsă de intensitate,
Plămânii respirandu-mi pe câmpii.

De m-aş întoarce vremii să-i sting focul
Lăsându-i poate-o urmă de scânteie,
Aş prinde în podeaua toamnei tocul
Temperamentului vulcanic de femeie

Şi pasul meu - căderea altor frunze -
Ar mirosi a struguri între fructe.
Cu bruma dimineţilor pe buze,
Gura mea ar mai şti să te sărute.

Cum vremea însă curge într-un sens,
Acela-n care sufletul discerne,
Veni-va iarna şi-am să-i rup, în mers,
Imagini - amalgamul de poeme.

Iar focul, un perpetuum mobile
Va arde în a timpului livadă
Lăsându-şi urma lemnului în file:
Cenuşa amintirilor grămadă!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!